Mai întâi, Nicolas Maduro a respins de plano termenii de referință cu care au plecat la drum miniștrii de Externe mexican și uruguayan, la care s-a raliat Federica Mogherini, Înaltul reprezentant pentru politică externă al UE. Maduro, deși salută inițiativa de la Montevideo, respinge orice alegeri în care să fie implicată poziția de președinte, pe care susține că a câștigat-o pentru următorii 6 ani și pe care știe că nu are cum s-o recâștige în alegeri corecte.

De partea cealaltă, Juan Gaiado e respins orice tip de negocieri pentru că experiența anterioară a arătat că acestea sunt folosite de Maduro pentru a ieși din izolare și pentru a-și legitima postura, în timp ce crește represiunea și arestările politice, uciderea de protestatari și vânarea chiar a acestora de către poliția secretă.

Procesul de negociere inventat este într-un impas major, mai ales pentru că nu e susținut de către Statele Unite, care resping orice negociere care-i dă timp lui Maduro și mențină pe masă opțiunea intervenției militare. Cu tăvălugul recunoașterilor pentru Guaido pornit, dezertările din forțele armate venezuelene crește, mai ales că și militarii trăiesc în aceeași mizerie economică precum întreaga populație.

Pe de altă parte, Maduro încearcă să nuanțeze opoziția împărțind-o între cei care nu-i cer demisia și adepții lui Guaido, intransigenți, jucând între personalități, ademenindu-le pe unele și sancționându-le pe celelalte, în timp ce singura schimbare majoră venită cu acest proces e primirea de ajutoare umanitare pe care Maduro le refuzase și le blocase de frica unei intervenții militare americane sub această formă.

Fără ieșire politică și cu un procesde negociere compromis de la debut, pentru că presupunea, de fapt, validarea variantei Maduro – „eu sunt președinte dar schimbăm Adunarea Națională și pe rivalul meu, Guaido” – impasul se mută în zone extreme de complicate. Mai întâi, Maduro are probleme majore continue, cu inflația galopantă, de 10 milioane la sută, cu vânzările de petrol, scăzute la o treime și cu plățile blocate în băncile americane, la dispoziția lui Guaido. În plus, lecțiile învățate din precedenta tentativă de negociere putereopoziție în Venezuela arată lipsa de bună credință a lui Maduro: în primăvara lui 2017, după dizolvarea de către o Curte Supremă improvizată de Maduro a Adunării Naționale, procesul s-a soldat cu preluarea atribuțiilor acesteia, calmând însă strada prin dialog și cam atât.

Pe de altă parte, SEBIN, poliția politică secretă a lui Maduro, a arestat circa 1.000 de activiști numai după proclamarea lui Guaido drept președinte interimar, alături de un număr neclar de ziariști străini, în timp ce sute de „consilieri” militari ruși, trimiși de către Kremlin, din companiile militare private ruse ale GRU, au sosit pentru a se alătura forțelor speciale din Venezuela și a le crește capacitatea de a rezista la o pozibilă „lovitură de stat”. De altfel, Rusia a criticat recunoașterile în cascadă ale lui Guaido la nivel european ca o cale spre provocarea unui război civil în Venezuela.

Maduro a trecut la înarmarea milițiilor politice Colectivos cu arme de mare putere furnizate de către forțele armate venezuelene, urmând ca acestea să fie folosite pe post de „tutishki”, forțe paramilitare de represiune împotriva manifestațiilor publice, după modelul Maidanului din Kiev. Practic, Rusia s-a implicat din nou în a strica orice aranjament occidental sau american într-o zonă sensibilă, pentru a sublinia necesitatea de a se discuta cu ea în orice afacere globală, oriunde în lume. E prima data când se implică, însă, în America Latină, după căderea Zidului Berlinului. Italia și Grecia nu au recunoscut președintele Guaido, așa cum s-a abținut de la această recunoaștere Federica Mogherini. În Spania, guvernul socialist Sanchez a avut probleme cu Podemos, formațiunea de extremă stângă co-participantă la guvernare, dar după un ultimatum de 8 zile, a făcut și ea acest pas. Preocuparea era pentru cei 150.000 de concetățeni spanioli cu dublă cetățenie și pentru investițiile majore ale Repsol și Banco Bilbao Vizcaya în Venezuela, așa cum preocuparea e și pentru investițiile companiei italiene ENI.

Totuși testul european al solidarității este din nou trecut, iar după eșecul procesului Montevideo nu mai există cale de întoarcere. Noul președinte interimar recunoscut Guaido a fost la limită să fie arestat și el, dar Maduro nu a putut să o facă. Mai mult, represiunile împotriva opoziției se fac de către grupuri mici, cu preponderență la adăpostul întunericului, iar o represiune generală de către Armată nu a fost ordonată din nou de frica de a nu arăta public tuturor că Armata nu-l mai urmează pe Maduro. De aici și inventarea trupelor milițiilor civile, despre care Maduro crede că vor putea fi mai lesne controlate ideologic. Totuși, o acțiune directă este iminentă, fie că izbucnește războiul civil direct, fie o intervenție militară externă care să-l ajute pe mortul politic ambulant Maduro să dispară. Cum a dispărut, la vremea sa, în 2014, și Viktor Yanukovici de la Kiev.

Te-ar putea interesa și: