În noaptea de 6-7 februarie 1941, 400 de bucovineni din satele Mahala, Horecea, Ostrița, Buda și Coteni își părăseau familia, agoniseala, fugeau din rostul lor pentru a trăi liberi. Tancurile sovietice călcaseră deja de șase luni pământul Arboroasei, frângând sub călcâiul bolșevic mii de vieți și de suflete clădite în glia dăruită cu patru secole în urmă de Ștefan cel Mare. Cine n-a mai rezistat sălbăticiei ruse, și-a riscat zilele în încercarea de a săruta din nou pământul țării-mamă. Cei mai mulți au mușcat însă gheața Prutului, s-au înecat în propriul sânge sau în gropile clisoase unde au fost azvârliți îmbrățișati.

Ruși. Deschideți ochii, în continuare, asupra uneia dintre paginile teribile și pe nedrept uitate ale istoriei noastre! Într-un context special, consumat zilele trecute, m-am pomenit în mâini cu amintirile scrise ale Aniței Nandriș-Cudla, o bucovineană dârză care, izgonită din destinul ei românesc, despărțită de soț și cu trei copii minori în grijă, a fost înfundată de muscali în tundra Siberiei pentru douăzeci de ani. Această țărancă demnă, această luptătoare cu a cărei viață povestită ar trebui să se deschidă și să se închidă manualele noastre de istorie a supraviețuit miraculos umilințelor, bolilor, foamei și nedreptăților la care au fost supuși românii din Bucovina odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial (și) pentru ca, odată revenită acasă, să-și întocmească testamentul spiritual.

Trădați de călăuză?

L-am recitit și eu. Am lăcrimat din nou. Și, mai atent la detalii decât în urmă cu aproape două decenii de la prima lectură, am (re)descoperit în ultimele pagini, acolo unde copertele se apropie firesc una de cealaltă, o mărturie înfricoșătoare și rară a unui supraviețuitor (dintre cei 40) al masacrului din noaptea de 6-7 februarie 1941 consumat în așezarea Lunca, pe Prut. Scrisoarea lui Ilie Horoșinschi a fost găsită de doctorul Gheorghe Nandriș, nepot al Aniței, în arhiva familiei. Conținutul ei, terifiant, merită consemnat integral. Iată-l!

„Adunarea a fost pe malul Prutului, pe țarina Cotenilor, sub dealul cel mare (...) Acolo, după multă așteptare, ne-am strâns cam multișori, cam prea mulți pentru scopul în care eram adunați. Erau din Horecea cam 15, din Ostrița cam 15, din Buda vreo 10, din Coteni vreo 20-25, iar restul, ca la 300 de persoane, din Mahala. Erau bărbați în vârstă de 30-40 de ani și mulți tineri, ba chiar și câțiva copii de 16 și 18 ani. Am așteptat să ne vie o iscoadă, după cum a fost înțelegerea, care să ne conducă înspre granița românească. În sfârșit, văzând că nu mai vine nimeni, am plecat singuri cu nădejdea în Dumnezeu și cu cele 30 de arme, 25 revolvere, 8 grenade și o pușcă-mitralieră ce o aveam cu noi”. De reținut: românii bucovineni erau înarmați până-n dinți - se așteptau așadar la confruntări cu grănicerii roșii -, dar și trădați, poate chiar de călăuză tocmită.

„Am luat-o spre malul Prutului în jos, mergând până la vale de Tureni Mamornița, pe unde am trecut Prutul și am luat-o așa razna înspre Herța. Aproape de orășel, câțiva dintre noi au distrus sârmele de la telefon. Am poposit ceva, mâncând care ce avea, și apoi pe sub Herța ne-am apropiat pe lângă comuna Lunca de Prut. Cam prin dreptul comunei Tărăsăuți și Nouă-sulița, am încercat să trecem din nou Prutul, de astă dată pentru a trece granița în România. După socoteala noastră, pichetele grănicerilor ruși rămăseseră în urma noastră. Dar, dacă nu-i noroc - rememorează în continuare llie Horoșinschi -, nu-i, căci numai după câțiva pași am auzit cu groază împușcături de mitralieră”.

Așteptați cu mitraliere și câini dresați

Ce s-a întâmplat mai departe? Citiți cu atenție! „Conducător nu aveam și deci, nefiind niciunul dintre noi care să cunoască terenul și mai ales granița, am rămas toți năuci. Nu știam încotro s-o luăm. Grănicerii ruși ne-au simțit și trăgeau cu mitralierele în plin. Pentru a putea nimeri mai bine prada, aruncau rachete, iar câinii dresați s-au repezit asupra noastră. Zăpada era mare, încât ne înfundam în zăpadă până-n gât. Undeva de vale se mai auzea și Prutul, în partea în care fiind mai repede nu înghețase. În acest infern noi nu mai știam încotro s-o luăm. O parte, cei mai mulți, au luat-o pe gheața Prutului, tocmai în raza puștilor-mitraliere. Dintre aceștia, puțini au rămas teferi, câțiva, iar restul răniți și morți (...)”. Cutremurătoare spovedanie, așa-i? Și nu-i încă sfârșită. „O parte din noi, printre care am fost și eu, Toader Dascaliuc, Ion Spănușă, am trecut de partea dreaptă a Prutului, trecând astfel frontiera. În fuga noastră nebună cădeam uneori în gropi adânci, din care anevoie ieșeam, pierzând astfel tot ce aveam cu noi. Ne-am dat seama că suntem pe drumul cel bun când am ajuns la primul gard de sârmă ghimpată. Acest gard, foarte înalt pentru puterile noastre, l-am trecut greu.

Am trecut apoi încă două și, în sfârșit, îngroziți și înnebuniți de frică, am auzit o voce caldă de soldat român: «Vino încoace, frate!». Era un grănicer român. Am mai făcut un salt, căci ne ajungeau câinii rusești din urmă, și am trecut frontiera ajungând pe pământul nostru sfânt al României”. Bilanțul acestui norocos supraviețuitor e tragic: „Până când au mai venit câțiva de-ai noștri, 30 sau 40, ne-am mai întreținut cu grănicerii, apoi ne-am dus la pichetul grănicerilor români și, după ce ni s-au dresat acte, am fost duși la Legiune, la Dorohoi, și în fine eliberați la Rădăuți, de unde ne-am împărțit, fiecare unde l-a îndreptat mintea. Eram străini în țară la noi, dar mulțumiți că am scăpat de cizma bolșevică a lui Stalin”.

Au dispărut și gropile, și morții

Potrivit mărturiilor ulterioare ale câtorva localnici din Lunca, consemnate de doctorul Gheorghe Nandriș în partea a doua a memoriilor Aniței Nandriș-Cudla („Amintiri din viață. 20 de ani în Siberia, Humanitas, 2007, a doua ediție), morții au fost aruncați în trei mari gropi comune, nu departe de Prut. Cei care se mai zbăteau în spasmele morții au fost omorâți cu lopețile. În lunile ce au urmat, din cauza ploilor mari, Prutul s-a revărsat și a înnămolit terenul cu gropile comune, peste care au crescut bălării. La întoarcerea românilor în 1941 - mai menționează doctorul Gheorghe Nandriș în anexa volumului mătușii sale -, nu s-a mai putut găsi decât o singură groapă din cele trei, cu 107 persoane. Unii dintre morți zăceau îmbrățișați. Cei 107 tineri dezgropați au fost depuși în curtea bisericii din Mahala, unde s-a făcut slujba religioasă, apoi au fost așezați creștinește, în cimitir.

Șirul de cruci din Mahala amintește și astăzi, dincolo de setea de libertate a bucovinenilor, de celelalte două uriașe morminte, neștiute, nepomenite, neslujite și pentru totdeauna neîngrijite, spălate probabil de apele neliniștite ale Prutului și ale istoriei.

PS: Timp de patru sute de ani, Bucovina a fost parte integrantă a principatului feudal Moldova. La 1775, pe teritoriul ei se aflau trei mari orașe - Cernăuți, Suceava și Siret -, 290 de sate cu 62 de cătune. Populația acestora era în mare majoritate românească. La 7 mai 1775, în urma înțelegerii dintre Austria și Turcia, după războiul ruso-turc din 1768-1774, Bucovina este anexată Imperiului Habsburgic. 143 de ani mai târziu, la data de 28 noiembrie, Arboroasa, cum mai era numit acest ținut locuit de români, intră în componența României Mari, prin moțiunea adoptată de Congresul General al Bucovinei. După doar 22 de ani însă, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei și ținutul Herței (6.340 km pătrați) sunt alipite la URSS, odată cu Basarabia (44. 422 km pătrați). Ce se întâmplă în prezent, se cunoaște... Sau nu?