„Dar-ați peste iele, să vă ia mințile și să rămâneți ologi, ce-o-ți fi avut cu florile mele de le-ați ciumpăvit în halu` ăsta, zău că nu pricep!” – ne suduia baba din dealul Dumitreștilor, care se aciuase la noi în Mărtinești, în gospodăria lui moș Sandu Soare de pe ulița morii, plecat cu familia în Valea Jiului, la mină, să câștige un ban mai bun.
Multă vreme am stat și m-am gândit de ce baba noastră, altminteri o bătrânică cu suflet generos, atunci când ne altoia cu asemenea vorbe de năpastă, ne zicea să dăm noi peste iele și nu invers, adică să dea ele, ielele peste noi. Am aflat, mult mai târziu, că aici e un chichirez: ielele pedepseau pe unii ca noi, hoți de flori, numai într-o singură ipostază. Anume în aceea ca noaptea, în hălăduiala noastră dinspre gară spre sat, la trecerea Râmnicului peste puntea de la Siribelea, să zicem că ne-am fi oprit, pentru o clipă, pe scândurile scârțâinde; după ce ne-am fi aruncat ochii în apa de sub noi să fi surprins niște făpturi nemaivăzute până atunci, patru-cinci fete care de care mai frumoase, adică ielele de care pomenea băbuța noastră, scăldându-se în bătaia lunii, goale-goluțe, cu părul despletit, așa cum le-au adus pe lume mămicile lor; noi să le tulburăm petrecerea. Ehei, aici e aici, dacă, chipurile, le-am fi deranjat, gaia ne-ar fi mâncat: nu numai că ne luau mințile, dar mai rămâneam și schilozi! Care va să zică, știa baba ce știa despre ele, adică despre iele.
Se zice că ielele sunt fiicele unui împărat, pe numele lui Ruslam sau Rusalim. N-au nume, ielele sunt ele, fetele împăratului, și-atât. Sunt făpturi fabuloase, înzestrate cu puteri magice. Ielele nu fac rău celor care le evită. Fac rău numai dacă sunt provocate și, cum ne amenința baba noastră, doar dacă le zgândărești, sau dacă te apucă dorul de muncă. Atunci se spune că se răzbună pe „vinovat”, luându-i mințile.
În ziua de rusalii, băbuța noastră ne lua de mână însoțindu-ne la biserică. Ne umplea brațele cu frunze de nuc, povestindu-ne că acestea erau limbi de foc ale Puterii Sfântului Duh care se cobora peste Sfinții Apostoli. După slujbă ne înapoiam acasă cu brațele de frunze, atârnându-le la streașină și la icoane. Tot de la băbuță băgasem la cap că frunzele de nuc sunt bune și de leac, mai cu seamă împotriva surzeniei.
De-aia mă și repezeam peste drum la moș Stan și fără să mai strig, că oricum nu mă auzea, îi înmânam un mănunchi de frunze.
Recomandările noastre
