După un timp, decide și el să vorbească. În acest caz, X curmă propria tăcere. Dar, presa româ- nească de astăzi nu mai are nici o logică: sîntem mereu anunțați că rupe tă- cerea cîte unul care a vorbit continuu pînă acum, despre un tărăboi în care s-au băgat, vociferînd, toate televiziunile cu alaiul lor de vorbitori. De altfel, într-o lume în care nimeni nu mai tace, așa cum este lumea în care trăim, nu prea mai există tăcere de rupt. Dimotrivă, ruperea fondului sonor neîntrerupt, adesea cacofonic, ar fi o grea și încăpățînată tăcere. De aceea, poate, mie mi se par mult mai interesante persoanele care tac, decît cele care vorbesc în România noastră. A rupe tăcerea este, de fapt, un privilegiu pe care ți-l oferă soarta. Este aproape imposibil să-ți alcătuiești, tu singur, întreaga conjunctură ca să fii cel care rupe cu adevărat tăcerea. Las la o parte că tot timpul spui cîte ceva, întrebi, ceri, răspunzi, mulțumești, protestezi, bațcîmpii.

.Atunci, cum se poate să pretinzi, la un moment dat, că rupi tă- cerea? Scotocind zilele trecute prin maldă- rul de cărți vechi scoase la vînzare de librăria din centru în coșuri la prețuri reduse, mi-a căzut în mînă o carte mică, de buzunar, subțire, cu pagini puține (una sută două), intitulată „A rupe tăcerea”. Cartea cuprinde cîteva convorbiri ale unui jurnalist francez cunoscut, André Coutin, cu Eugène Ionesco și a apărut sub tiltul „Ruptures de silence”, în Franța, în 1995. În românește, a fost tradusă la Humanitas, în 2008. Î nțeleg imediat despre ce e vorba: în anii Războiului Rece, majoritatea intelectuală a Franței prefera să tacă cînd era vorba despre Gulag. Se evocă, în carte, un episod anume. Ionesco povestește că David Rousset, primul autor francez care a folosit termenul „gulag” în sens de substantiv comun, i-ar fi arătat lui Sartre toate documentele care atestau existența îngrozitorului sistem de lagăre sovietice, iar filozoful ar fi răspuns „Bine, bine, e adevărat, dar nu trebuie să-i demoralizăm pe tovarășii noștri de la Billancourt”.

Expresia are un tîlc anume în politica franceză, „tovarășii de la Billancourt” desemnînd clasa muncitoare. Coutin consideră că acela a fost un semnal, un fel de comandament emis de Sartre către intelectualitatea franceză: să nu vorbească despre ororile comunismului de dincolo de Cortina de Fier, pentru că ar descuraja lupta clasei muncitoare de dincoace de ea – din Franța, de pildă. Ionesco și alți cîțiva s-au luptat ani de zile ca să rupă această tăcere care, din tăcere tactică, a devenit tăcere vinovată pe măsură ce oroarea comunismului real căpăta anvergură. Dacă la început se tăcuse pentru a nu descuraja pe cei care ar fi putut fi descurajați de asemenea dezvă- luiri, mai apoi s-a tăcut pentru că se tăcuse mai înainte și tăcerea de la început acoperea ceva atît de monstruos încît motivul strategic al nedescurajării nu mai putea fi decît caraghios. Așa a fost. Istoria aceasta este cunoscută. Și încheiată. Ceva important, însă, rămîne.

Distincția făcută undeva în carte între majoritatea tăcută și minoritatea mută se poate extinde asupra oricărei teme și mă întreb dacă nu cumva este o descriere exactă a alcă- tuirii lumii în general, în toate timpurile și în toate locurile. În orice privință, există o minoritate mută (care refuză deliberat să vorbească despre o anumită temă) și o majoritate tăcută (care nu se exprimă fie pentru că nu știe, fie pentru că vede minoritatea tăcînd, fie pentru că, pur și simplu, nu-i pasă). Și totuși, veți spune, cum să fie lumea compusă din muți și tăcuți? Există, totuși, scandaluri și scandalagii. Dar observați că primele sînt mult mai numeroase decît cei din urmă. E atît de mult zgomot, e atît de multă vorbărie! De acord, dar mașina de zgomote este alcătuită din foarte puțini. Văzînd cît de mult scandal fac, nu poți să nu observi că scandalagii sînt printre cei mai eficienți lucrători ai lumii. Dar Ionesco ne duce un pas mai departe, după această constatare care rămîne, totuși, la îndemînă. Explorator curajos al absurdului, Eugene Ionesco arată că poți să vorbești ca și cum taci. Priviți-i personajele în mai toate piesele, ascultați-le ce și cum vorbesc.

Atinse de absurd ca de o boală existențială, personajele lui Ionesco nu mai pot comunica. La început, nu mai pot comunica unele cu altele, apoi ele cu ele însele și, în final, le auzim producînd sunete aiurea. Dialogul imposibil nu este tăcere, ci zgomotul unora care vorbesc fără oprire. Deși vorbesc, e ca și cum tac, de vreme ce nimeni din jurul lor nu mai poate auzi ori pricepe ce spun. Majoritatea tăcută, de fapt, vorbește – ea pare tăcută pentru că nu e auzită și, mai mult, nici ea nu se mai aude pe sine, atît de tare și de mult vorbește. Doar minoritatea mută tace pentru că ea vrea să tacă. A tăcea în lumea de azi nu se mai poate decît cu voință, cu voință de fier aș spune. Se profilează o apocalipsă sonoră – lumea va fi atît de zgomotoasă încît nimeni nu o va mai auzi și, producînd sunete la nesfîrșit, de intensități enorme, se va prăbuși într-o tăcere care va fi deloc enigmatică, ci doar obosită. Apocalipsa ar putea fi sindromul final al unei enorme astenii.

În acest context, ruperea tăcerii nu mai e o îndrăzneală, ci este unica soluție de a mai salva omenescul. Zice Ionesco: „Sînt asemeni unui Iov, omul care, pierzînd divinitatea, privește spre golul rămas și nu mai înțelege nimic. Singura forță ce-mi rămîne este refuzul. Refuzul de a mă supune, de a accepta să dau libertatea pe liniște, pe anestezie – acest pact modern cu diavolul pe care atîția oameni din țările oprimate îl fac pentru a fi lăsați în pace.” Parcă ar vorbi azi, de aici, de lîngă umărul meu. Vorba lui Coutin, vocea lui Ionesco este mereu actuală și mereu fraternă…

 

Te-ar putea interesa și: