Un român la conducerea agenţiei France Presse nu e mare lucru, ar putea spune unii. „Cunoscătorii“ însă ştiu că jurnalistul Călin Neacşu e printre puţinii nefrancezi care ocupă o astfel de funcţie. Şeful Biroului France Presse Croaţia şi Bosnia -Herţegovina a debutat recent ca romancier, la Paris. După ce toată viaţa a visat să scrie şi altceva decât reportaje de agenţie, TdB Éditions i-a publicat „La mort du rabbin“/„Moartea rabinului“. „Parcă mi-a fost dictată“, recunoaşte autorul despre cartea pe care a scris-o în două luni, în limba franceză, „pentru că aşa am simţit“.

„La mort du rabbin“ este un roman despre frământările umane asupra existenţei, despre rasism, frică şi curaj, dar şi despre hazardul care marchează adesea viaţa fiecăruia. Eroul său devine, la un moment dat, jurnalist. Printre altele. După moartea sa, într-un carneţel, se găseşte un soi de studiu - „diferenţe şi similitudini între un jurnalist şi un ospătar“. Concluzia eroului: „În definitiv, orice jurnalist n-are decât a se «privi» într-un ospătar pentru a se regăsi“. Din Kosovo în Israel

Bucureştean pursânge, românul în vârstă de 45 de ani şi-a început cariera jurnalistică în timpul Revoluţiei, pentru ca mai târziu să devină unul dintre cei mai activi ziarişti, aflat mereu în miezul conflictelor internaţionale. A „bifat“ tranşee jurnalistice de agenţie în Kosovo, în mai multe rânduri, inclusiv în timpul bombardamentelor NATO, căderea lui Miloşevici, alegerile premergătoare, Macedonia, Estul Mijlociu - „Second Intifada“ în Israel şi în teritoriile palestiniene, incendierile de ambasade din Belgrad cu ocazia proclamării independenţei provinciei Kosovo, iar vara trecută şi-a petrecut-o în Georgia, printre tancurile ruseşti.

„Jurnalismul de război nu are, pentru mine, nimic de-a face cu bărbăţia. Sau cel puţin, nu cu bărbăţia afişată. Pentru mine e o dublă chestiune: una profesională şi una personală. Cea profesională e simplă: să-ţi faci treaba indiferent de condiţii şi indiferent de circumstanţe. Cea personală este să reuşesc să-mi înving toate fricile, toate temerile şi toate angoasele, tocmai pentru a o rezolva pe prima“, spune Călin Neacşu. Revoluţia la metrou

La 27 de ani, Revoluţia l-a prins în metroul bucureştean. „Eram un fazan de absolvent de Institut Politehnic“, povesteşte Călin Neacşu. Unul care mânca franceza pe pâine şi o învăţase nu numai la insistenţele mamei, ci ascultând la nesfârşit cântecele lui Charles Aznavour. 24 decembrie 1989: „Veneam spre casă. Am realizat că lângă mine se aflau trei persoane care vorbeau franceza. La un moment dat, s-a anunţat că metroul nu va opri la Televiziune din cauza luptelor. Mi-am zis că poate francezii nu au priceput mesajul şi i-am abordat doar pentru a le traduce. Au părut un pic dezorientaţi şi au spus că ei sunt jurnalişti şi că voiau să meargă la Televiziune, fix din cauza luptelor“.

Prima lecţie de jurnalism

După câteva explicaţii, a venit şi propunerea: „Rămâi cu noi“. „Desigur că le-am spus că da şi i-am întrebat la ce oră şi unde vor să ne întâlnim a doua zi. Ei mi-au răspuns cu o replică pe care între timp am folosit-o şi eu: «Stai, că n-ai priceput... rămâi cu noi din clipa asta». În traducere profesională: când ai pus mâna, într-o ţară străină, în conflict, pe o persoană care vorbeşte limba ta şi cunoaşte oraşul, nu-i dai drumul cu niciun preţ. Aşa a început prima mea lecţie de «jurnalism de conflict» şi, desigur, nu numai“, îşi aminteşte Călin Neacşu.

La etajul al doilea de la Inter a primit o saltea şi aşternuturi. În camera aceea şi-a făcut debutul jurnalistic, undeva prin martie 1990, când, văzând cum lucrează cei din jurul lui, şi-a spus că poate şi el, aşa că a relatat prima grevă din România, cu nişte docheri care cereau şi ei „ce se cere“ de obicei. La masă cu Bernard Kouchner

În zilele acelea din preajma Revoluţiei, la Intercontinental îşi aveau „sediul“ peste 300 de jurnalişti de toate naţiile. „Mă aşez şi eu la o masă cu jurnaliştii de la AFP (că pe altcineva oricum nu cunoşteam), m-am făcut şi eu mic-mic şi mă străduiam să mă port cât mai cuviincios, aşa cum am învăţat la mama acasă. La un moment dat aud (în franceză, desigur): «Băi ministre! Da’ la noi la masă nu vii?» Era Bernard Kouchner, care la vremea aceea era un fel de «ministru al solidarităţii» şi era nelipsit de pe orice teatru de război. Mai mândru ca mine n-a fost nimeni în seara aceea“, îşi aminteşte Neacşu.

În aprilie 1990, când AFP a deschis biroul din Bucureşti, i s-a propus jobul de „jurnalist-traducător“, iar doi ani mai târziu a fost reîncadrat ca jurnalist. Asta după ce, în 1991, era trimisul special AFP pentru conflictul din Moldova. În 1999 a fost nominalizat la premiul pentru jurnalism „Albert Londres“, fiind unul dintre puţinii jurnalişti străini admişi pentru această distincţie. În 2003 a devenit singurul român şef de birou France Presse.

RISCANT

O vară în Georgia, printre tancurile ruseşti

Cel mai recent conflict la care a participat a fost cel din Georgia, unde a făcut echipă cu o colegă fotograf AFP din Atena. Într-una dintre zile, împreună cu alţi jurnalişti de la Associated Press şi Reuters, au urmărit un convoi de transportoare de trupe blindate ruseşti care a intrat în portul georgian Poti. „Când ruşii au ajuns în dreptul nostru, convoiul s-a oprit, fiecare dintre noi s-a trezit luat în primire de câte doi soldaţi. Colegii se zbăteau să-şi apere echipamentele strigând «that’s my life! You cannot take this from me!», iar eu am încremenit cu notebook-ul în mână, până ce a venit comandantul ruşilor care mi-a transmis că sunt arestat. El credea că am ascuns propriul aparat foto“, povesteşte Neacşu. După ce a arătat „akreditaţia“, dialogul a continuat într-o ruso-sârbo-croată, iar, la final, comandantul a decis să înapoieze aparatele, în schimbul cardurilor de memorie şi a casetei video: „Suntem trupele speciale ruse, nu aveţi voie să ne pozaţi sau filmaţi, căci vă riscaţi viaţa“.