Bunicii au cunoscut puşcăriile bolşevice. Pe dinăuntru. Unul era liberal, cumpărase aproape un judeţ întreg, celălalt era „verde”. Dacă nu intrau hoardele sovietice/ asiatice - cu voie de la regele Mihai - astăzi eram, probabil, un distrus. Tocam averea familiei şi vă asigur că aveam ce! Un mare stâlp de cafenea! Ce rău îmi era, mi-e frică să mă gândesc. Când Wehrmachtul a intrat în Paris, cei din „Moulin Rouge” nu ştiau că a început războiul. Nici nu era cazul. Doar începuse de un an! Punem pariu că aveam masă rezervată?
Au venit ruşii! Vorba lui Fănuş Neagu: cel mai prost vin este: „vin ruşii”! Şi au venit!
Cu acte false, neamul mi-a mers înainte, ne adaptăm! Toţi copiii au făcut facultăţi! Mi-a venit şi mie rândul şi am fost ajutat de un unchi, care a înţeles mersul vremurilor. Ajunsese general! Am aflat târziu, când „nea” X era pensionar!
Îi înjur pe comunişti până voi muri! Ce viaţă duceam fără viermii ăştia agresivi!
Pe de altă parte, sub nemernicii ăştia de comunişti am făcut carte! Am învăţat, citit, scris, într-un egalitarism atroce. Mi-a prins bine!
Dictatura - o recunosc toţi - are partea ei de dezvoltare.
Sunt o creaţie atipică a sistemului: o elită intelectuală comunistă, cu rădăcini nostalgice profund anticomuniste.
Constantin Gane susţine că supremaţia poporului român nu stă în credinţă, răbdare, mucenicie sau în carne, în antropologie. Ci în instinct, în supravieţuire!
Letopiseţul lui Miron Costin e veşnic: „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”. Sunt Om.
***
Românii sunt imprevizibili şi fac câteodată gesturi uluitoare, aproape imposibile, care stârnesc invidia întregii lumi. Scriitorul George Astalos, nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură, trăieşte din 1971 la Paris. În „Oraşul luminilor” a legat o prietenie strânsă cu Emil Cioran, care l-a îndrăgit foarte mult. Genialul filosof, fiul protopopului ortodox de Răşinari, avea un program atipic, fiind vivace mai ales noaptea. Astalos povesteşte cu umor că în vara lui 1987, pe la 5 dimineaţa, când se crăpa de ziuă deasupra Turnului Eiffel, a primit un telefon de la Cioran.
Autorul „Tratatului de descompunere” era acasă, în mansarda sa din Cartierul Latin. Deşi somnoros, Astalos şi-a dat seama că Cioran era euforic şi surescitat. Cu doar câteva minute înainte, abia se terminase meciul de rugby Franţa-România, scor 55-12. Meciul se desfăşurase în Australia, la prima Cupă Mondială de Rugby, şi fusese televizat de francezi. Românii au jucat minunat, dar au pierdut în faţa reprezentativei cocoşului galic. Dialogul este genial. „Dragule - întreabă Cioran -, cine sunt românii ăştia care joacă rugby în Australia? Maestre, ce vreţi - a răspuns George Astalos - aşa sunt românii, nu ştiu ce fac!”…
În „inconştienţa” lor, românii au ţinut piept la Mărăşeşti armatelor Mareşalului von Mackensen doar în izmene. În Răsărit, în al Doilea Război Mondial, în epopeea antibolşevică, ostaşii români au fost cei mai decoraţi soldaţi. În NATO, românii şi-au uimit aliaţii prin curajul lor nebun. Exemple de acest fel sunt peste tot în istoria noastră. Da, „românii nu ştiu ce fac!”.