Şocul cultural al întoarcerii este la fel de traumatizant ca şi emigrarea în sine. Sindromul este, spun psihologii, cu atât mai evident cu cât repatriatul a părăsit mai de timpuriu ţara natală şi cu cât a petrecut mai mult timp afară. Conform raportului "International Migration and Development", al Naţiunilor Unite, se apreciază că peste 180 milioane de indivizi trăiesc în afara ţărilor în care s-au născut.

<!--[if !mso]>

st1:*{behavior:url(#ieooui) } <![endif]-->În momentul emigrării, conform rezultatelor unor studii efectuate de Departamentul de Psihologie al Universităţii San Diego, California, individul traversează, în general, următoarele etape:

• Luna de miere -  în această etapă, diferenţele între locul lăsat în urmă şi cel nou, în materie de hrană, peisaj, climă sunt percepute de imigrant într-o lumină romantică.

• Etapa de investigare - în această etapă imigrantul compară totul din jur cu ceea ce-a lăsat în urmă: gustul hranei este diferit, ritmul vieţii este ori prea alert, ori prea lent, vecinii sunt dezgustători şi iritanţi, cei din jur sunt sub aşteptările sale. Imigrantul manifestă adesea "mood swings" (nr. toane), ori cade în depresie.

• Etapa de acomodare iniţială - imigrantul intră în rutină, viaţa lui capătă un ritm, devine destins şi găseşte similitudini cu ceea ce îi era familiar înainte de a pleca, observă şi află despre oamenii din jur, află despre evenimentele din localitatea sa, recunoaşte obiectivele şi are reperele geografice relativ solide.

• Entuziasmul - imigrantul se simte ca acasă. A adoptat multe dintre obiceiurile alimentare locale, nu mai compară, în general, cele două lumi, funcţionează foarte bine ca individ în noua societate şi a adoptat mult din comportamentul cerut de noul loc.

• Şocul cultural al reîntoarcerii - dacă un imigrant decide să se reîntoarcă, el parcurge aceleaşi etape descrise mai sus. Cel mai adesea efectele sunt şi mai evidente asupra individului decât adaptarea iniţială. În subconştient apare culpa de a fi plecat fără să fi încercat "aventura" până la capăt.

Portretul emigratului

Ajunşi în etapa de adaptare propriu-zisă, imigranţii pot fi clasificaţi astfel:

• Neadaptaţii - sunt indivizi pentru care adaptarea în ală ţară este imposibilă. Ei rămân în enclava geografică (getto-ul) care e format din acelaşi grup etnic, unde pot vorbi limba. Au o percepţie ostilă despre ţara de adopţie. Manifestă, în schimb, aceleaşi mari probleme de adaptare şi dacă decid să se repatrieze. Statistic, circa 60% dintre imigranţi se comportă astfel.

• Adaptaţii - o altă categorie de imigranţi optează pentru integrarea completă în ţara de adopţie şi îşi pierd, în scurt timp, identitatea etnică. Ei rămân în ţara de adopţie pentru totdeauna. Circa 10% dintre imigranţi fac parte din această categorie.

• Cosmopoliţii - Unii imigranţi reuşesc să proceseze elemente ale culturii şi vieţii din ţara de adopţie pe care le consideră pozitive, favorabile în timp ce îşi păstrează identitatea etnică. Cu inteligenţă, îşi crează acel melanj identitar confortabil traiului. Aceştia nu au probleme dacă sunt puşi în situaţia de a opta pentru întoarcerea în ţara de origine, la fel de bine cum se pot reloca oriunde. Circa 30% dintre imigranţi pot fi definiţi drept cosmopoliţi.

În baza acestor definiţii, putem spune că, în marea lor majoritate, românii din Canada sunt cosmopoliţi. Aceştia nu au format ghetto-uri, indiferent de vechimea de la sosire şi, conform datelor Statistics Canada, sunt repartizaţi proporţional cu numărul total al etnicilor, în toate marile aglomeraţii urbane din ţară.

Sursa: Ziarul Acasă, din Canada