Yannis Varadakastanis este preşedintele Forumului European al Dizabilităţii (EDF). Acesta a declarat într-un interviu recent că României îi lipseşte un sistem real de integrare în economia socială a persoanelor cu dizabilităţi. Însă, a mai precizat că ţara noastră nu este singura din Uniunea Europeană cu acest deficit.
Interviu realizat în colaborare cu Voci pentru România
În calitate de preşedinte EDF, care consideraţi că sunt cele mai importante realizări în ceea ce priveşte misiunea principală a EDF-ului, de monitorizare a noi legislaţii a Uniunii Europene în materie de dizabilitate? Yannis Varadakastanis: Este foarte important ca persoanele cu dizabilităţi de peste tot să fie informate despre Forumul European al Dizabilităţii, despre scopurile, realizările şi obstacolele pe care le întâmpină. Forumul European al Dizabilităţii a luat fiinţă în 1997, deci este o organizaţie care nu are mai mult de 13 ani vechime.
EDF-ul a fost înfiinţat cu scopul de a crea o organizaţie-umbrelă pentru toate organizaţiile naţionale pentru persoanele cu dizabilităţi şi familiile lor din Uniunea Europeană. Pe atunci Uniunea Europeană avea 15 state membre, astăzi are 27. EDF a avut foarte mult succes în privinţa creării şi consolidării mişcării Europene a dizabilităţii, atât în practică, cât şi în substanţă, dar şi în organizarea şi realizarea unor campanii pentru promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi la nivelul Uniunii Europene. Când noi ne-am început activitatea, nu existau referinţe la termenul dizabilitate, în tratatele Uniunii Europene.
Primul mare succes sub acest aspect l-am avut în iunie 1997, odată cu Tratatul de la Amsterdam, prin Articolul 13 referitor la Non-Discriminare. Aceasta menţiune a fost foarte importantă pentru că a pus bazele unui cadru necesar pentru a propune iniţiative legislative şi implicit pentru a crea o legislaţie în vederea combaterii discriminării pe criteriu de dizabilitate. Cel mai mare succes obţinut este vizibilitatea dizabilităţii la nivelul Uniunii Europene. O altă mare realizare este legată de Convenţia ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi şi de eforturile corelative acesteia.
Trebuie subliniat faptul că toate realizările obţinute se datorează liderilor şi persoanelor cu dizabilităţi, familiilor lor, pentru că toţi au luptat pentru drepturile lor în comunităţile din care fac parte, în sate, oraşe sau în capitalele Europene. Este vorba despre un effort colectiv, iar eu, personal, mă simt foarte norocos să fiu la conducerea acestui edificiu care este Forumul European al Dizabilităţii.
Acum că aţi amintit de Convenţia ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, referitor la faptul că România încă nu a ratificat această Convenţie, ştiu că în ianuarie 2010 v-aţi întâlnit cu primul ministru Emil Boc pentru a discuta şi despre acest aspect. Aţi putea să îmi spuneţi dacă există vreun progres în privinţa acestei ratificării de la întâlnirea dumneavoastră din ianuarie? Într-adevar, ne-am întâlnit cu primul ministru Emil Boc în ianuarie şi am avut o discuţie foarte franca şi deschisă asupra acestui subiect. Domnia sa şi-a luat atunci angajamentul ca ratificarea Convenţiei va fi făcută până în vara acestui an. În prezent, ţara dumneavoastră trece prin mai multe dificultăţi în această perioadă, criză economică este aici aşa cum este peste tot, motiv pentru care această ratificare a fost amânată.
Din informaţiile pe care le am, ştiu însă că ratificare va fi făcută în curând, cel mai probabil către sfârşitul anului. Desigur că ne-am exprimat îngrijorările noastre în ceea ce priveşte întârzierea ratificării Convenţiei, însă vom exprima şi mai multe îngrijorări în privinţa statelor care vor ratifica această Convenţie, dar nu vor implementa prevederile ei. Mişcarea naţională a dizabilităţii va trebui să intervină în acest caz. EDF-ul este menit să asiste, să promoveze, să fie vizibil şi vocal prin manifestraile sale, dar este rolul mişcării naţionale a dizabilităţii, al organizaţiei dumneavoastră şi al altor organzatii pentru persoanele cu dizabilităţi din România să exercite presiune asupra Guvernului, asupra Parlamentului şi aspupra celorlate autorităţi în vederea implementării prevederilor Convenţiei.
Ceea ce Convenţia conţine este o schimbare reală pentru societate. Această schimbare nu se va produce rapid şi brusc, dar se va produce. De aceea, cu cât mişcarea naţională a dizabilităţii va fi mai bine pregătită, cu atât rezultatele vor fi mai bune şi mai puţin întârziate.
Va exista un mecanism de monitorizare al Convenţiei? Convenţia conţine prevederi foarte stricte atât în Artcolul 4, paragraful 3 cât şi în Articolul 33, paragrafele 1, 2 şi 3, referitoare la implicarea directă şi organizată a reprezentanţilor persoanelor cu dizabilităţi în procesul de monitorizare a activităţii de implementare a Convenţiei de către autorităţi. De aceea este obligaţia şi responsabilitatea statelor membre care au ratificat Convenţia să implice în mod activ mişcarea dizabilităţii în întregul proces. Dacă nu se întâmplă asta, atunci trebuie exercitată presiune asupra autorităţilor în acest sens. Principiul care trebuie pus în practică în acest caz este unul foarte simplu, care este foarte bine exprimat şi redat de textul Convenţiei, “nimic pentru persoanele cu dizabilităţi, fără persoanele cu dizabilităţi”
Ca preşedinte al Confederaţiei Naţionale a Personelor cu Dizabilităţi din Grecia, aţi participat recent la două sesiuni de discuţii referitoare la parteneriatul cu Organizaţia Naţională a Persoanelor cu Handicap din România (ONPHR) într-un proiect numit Reţeaua de Economie Sociala- O Premisă pentru Integrarea Persoanelor cu Dizabilităţi pe piaţa muncii. De ce aţi decis să vă implicaţi în acest proiect şi care sunt aşteptările dumneavoastră pentru acest proiect? După cum bine aţi menţionat, mă aflu în România în calitate de preşedinte al Confederaţiei Naţionale a Personelor cu Handicap din Grecia pentru a lua parte la prima şedinţă a comitetului director al proiectului la care tocmai v-aţi referit. În primul rând că este o onoare şi o plăcere să lucrez într-un proiect care urmăreşte să aducă o schimbare strategică în domeniul dizabilităţii.
Colaborarea reprezintă însă şi o provocare în încercarea noastră de a împărtăşi expertiză şi de a colecta aceasta expertiză din alte locuri din Europa. Este vorba totodată despre un proces bidirecţional. Suntem aici nu doar pentru a împărtăşi acest know -how, dar totodată şi pentru a învăţa, în aşa fel încât să putem crea condiţii mai bune pentru integrarea mai eficientă a persoanelor cu dizabilităţi pe piaţa muncii.
Cum anume veţi folosi expertiză dumneavoastră pentru a creşte valoarea proiectului? Vom folosi toate cunoştinţele de care dispunem momentan atât în interiorul organizaţiei cât şi în afara ei, atât în Grecia cât şi în afară Greciei, dar şi expertiza existenta în rândul celorlalte state membre UE, în funcţie de cerinţele proiectului.
Aş dori să vă adresez o întrebare particulară referitoare la implementarea proiectelor ce ţin de economia socială. Dacă ar fi să faceţi o comparaţie între România şi un alt stat membru UE, care este nivelul la care se afla România în ceea ce priveşte capacitatea de implementare a acestor proiecte? Consider că este prematur să mă pronunţ acum în această privinţă, înainte ca o analiză comparativa avizata să fie făcută.
Aţi putea să daţi anumite recomandări practice pentru o implementare mai eficientă a acestor proiecte? Şi în acest caz este prematur să mă pronunţ pentru că în felul acesta recomandările mele ar subclasa munca experţilor. Ceea ce pot să vă spun este că economia socială este un domeniu foarte important pentru persoanle cu dizabilităţi. La nivel European, dacă nu mă înşel, aproximativ 5 sau 6% din locurile de muncă provin din domeniul economiei sociale.
Ne aflăm într-o perioadă de criză în care economiile naţionale sunt restructurate sau se afla în restructurare. Prin urmare suntem orientaţi către domenii care pot crea noi locuri de muncă, iar aria economiei sociale reprezintă un teren foarte avantajos atunci când ne refrim la persoanele cu dizabilităţi. Dezvoltarea economiei sociale în România trebuie să ia în calcul şi persoanele cu dizabilităţi şi este bine să nu uităm că , în general, persoanele cu dizabilităţi sunt cele mai greu de angajat şi în acelaşi timp cele mai uşor de concediat „ the last to hâre, the first to fire”. Este nevoie nu doar de vizibilitate în această privinţă , dar şi de unelte şi recomandări practice, de instrumente, modele şi sisteme de integrare pentru persoanele cu dizabilităţi în economia socială.
Bănuiesc că atunci când vorbiţi despre instrumente, vă gândiţi printre altele şi la nevoia dezvoltării unui dialog structural între autorităţi şi reprezentanţii persoanelor cu dizabilităţi. Da, mă refer la dialogul structural, dar mai ales la nevoia dezvoltării unui sistem real de integrare în economia socială pentru persoanele cu dizabilităţi.
Consideraţi că acest sistem lipseşte? Da, aveţi nevoie de un sistem real.
Absenţa unui astfel de sistem reprezintă o problemă pe care şi alte state din UE o au, corect?Suntem într-o perioadă în care ceea ce ştiam înainte este acum diferit. Chiar şi cele mai dezvoltate state îşi revizuiesc în permanenţă sistemul şi, desigur, că problema se agravează când vorbim despre state că România sau Grecia care se confruntă cu o criză economică.
