„Fără obstacol nu există biruință.” (Pateric). Cu aceste cuvinte încep evocarea unei perioade magistrale nu doar din istoria Bisericii Ortodoxe Române, ci a istoriei României însăși. Nimic nu e mai ușor decât să stai pe margine și să condamni, cotrobăind după măști. Ar fi facil, de asemenea, să enumăr aici o listă de date bibliografice. Prin urmare, nu voi alege calea cea simplă, dar „căldicică“. Cărarea vieții Patriarhului Justinian Marina a fost pusă sub semnul providenței, iar astăzi ( și pe 15.03 ) este Rost în a face popos în acele ceasuri istorice.

„Preoția mea a fost visul sfânt al mamei mele!” 22 februarie 1901. Ziua în care se năștea în satul Suiești, județul Vâlcea, Ioan Marina, viitorul Părinte Justinian, cel de-al 3-lea Patriarh al României, prin care Biserica ortodoxă a străbătut cea mai grea perioadă a regimului comunist. Paradoxal, ororilor sistemului el a opus nu doar rezistența, supraviețuirea ortodoxiei, dar și consolidarea Bisericii.

E argumentul pur că Dumnezeu lucrează în istorie. A fost un prunc simplu al Satului românesc, acela care avea să devină Patriarh, peste ani. „Preoția mea a fost visul sfânt al mamei mele! Am avut privilegiul să respir în casa părinţilor mei duhul unui creştinism autentic. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele, moştenit de la bunicii și strămoşii mei, nu s-a dezlipit de mine niciodată”. Fapta i-a fost aidoma cuvântului, pentru că întreaga viață și-a asumat pe deplin obârșia țărănească și legământul de ființă cu brazda străbună.

 

Părinte al orfanilor

 

Așadar, oprirea mea nu va fi asupra ierarhiei și a studiilor pe care Părintele Justinian le-a urmat meritoriu, ci mă voi focusa asupra răspântiilor istoriei, cu prăpastii adânci create de regimul comunist, prin furibunda Securitate, cu scopul îngenuncherii Bisericii națiunii. Mai întâi învățător, preot de parohie, Părintele Justinian a fost și director de seminar şi conducător de tipografie, preşedinte de societăţi cooperatiste, director de bănci populare şi de cămine culturale, statură luminoasă în viaţa publicistică, arhiereu Vicar şi Mitropolit la Iaşi, menționat ca părinte al orfanilor pentru ajutorarea invalizilor, foştilor prizonieri veniți din lagăre. Pentru a sprijini această vastă operă de asistenţă socială, Părintele Justinian a ales să coboare direct printre oamenii Satului, să stea de vorbă cu preoţii la faţa locului, mobilizându-i în lucrarea de salvare a copiilor, viitorul ţării şi al Bisericii strămoşeşti.

 

Povara răspunderii

 

La 24 mai 1948, Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit la București, a ales Patriarh al României pe mitropolitul Moldovei, Justinian Marina. A conştientizat încă dintru început povara răspunderii pe care trebuia să şi-o asume. Încă de la instalarea sa, a adresat fraţilor greco-catolici chemarea de a reveni la sânul Bisericii strămoşeşti, spre Reîntregire.

Meritul Patriarhului Justinian la întocmirea noului Statut de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, pe care Sfântul Sinod l-a votat în şedinţele sale din 19 şi 20 octombrie 1948, constă în faptul că a sesizat limitele unor reglementări ale vechiului Statut care îngrădeau afirmarea deplină a principiilor fundamentale canonice şi a luat măsuri pentru înlăturarea acestor limite. De asemenea, a eliminat acele dispoziţii care nu-şi dovediseră utilitatea în intervalul 1925-1948.

 

Lupta tăcută pe un front cu trei unghiuri

 

Preoţilor şi monahilor care au căzut victime represiunii regimului comunist, unii chiar dintre colaboratorii săi apropiaţi, pe care n-a putut să-i apere de arestare, deşi a intervenit şi s-a pus chezaş pentru ei, la ieşirea lor din închisoare le-a asigurat postul în parohii şi locuri de şedere în mânăstiri. Când, în urma decretului 410 din 28 octombrie 1959, autorităţile statului i-au cerut să excludă din monahism pe cei care suferiseră condamnări şi arestări şi să-i scoată din mânăstiri pe monahii tineri, Patriarhul Justinian, prin soluţii de împiedicare, a refuzat să aplice aceste măsuri. A fost numit „patriarhul roșu”. Da, ușor de pus etichete, dar se cer: înțelepciune și o anume așezare în cuget spre a analiza contextual cele petrecute.

A trebuit mereu să se lupte tăcut pe un front cu trei unghiuri: al rezistenței, al compromisului și al supraviețuirii Bisericii și credincioșilor. Petre Țutea frumos spunea: „Lumea asta e împărțită în două: lumea dogmelor și lumea normelor. Omul e guvernat de două morale: morala dogmelor, creștină, absolută și morala normelor, construită pe puținătatea și imperfecțiunea omului. Doar în lumea dogmelor avem adevărul revelat. De aici și lupta grea în lume, în societate, a omului care vrea să Îl păstreze drept în el pe Hristos, și nu răstignit. Acest om va fi mereu atacat. Și în Biserică, de ai lui, și în lume.” În același rol s-a aflat și Părintele Justinian.

 

A prevăzut că stăpânirea comunistă era de durată

 

Șirul evenimentelor revelează tabloul biblic în care, de cele mai multe ori, apostolii Domnului Iisus nu pătrundeau și nu pricepeau toate spusele sau acțiunile Mântuitorului. Iar Evanghelistul spune ca toate acestea le vor înțelege abia după Înviere. Prin urmare, ca să înțelegem rostul anumitelor decizii și atitudini în istorie, trebuie avută în vedere perspectiva istorică a desfășurării evenimentelor. Într-un moment în care România trăia o psihoză a dezrobirii popoarelor de către americani, așteptând ajutorul mesianic, în care oamenii se denunțau la Securitate, pentru a-i găsi trupele americane în închisori, eroi, Patriarhul a anticipat ce va urma.

Poziția sa a fost una clară: a prevăzut că stăpânirea comunistă era de durată și Biserica trebuia să aibă o strategie pe termen lung. O strategie pe termen scurt presupune confruntare cu un dușman inegal și martirajul în masă- existau exemple în Bulgaria și Rusia. A încercat să găsească un modus vivendi, cum puncta Pr. Bartolomeu Anania, un dialog cu puterea, cu minimum de compromis posibil în orice act diplomatic. E de notat nevoia de-a-fi-împreună cu Sinodul și a luptat să nu aibă fisuri în Sinod, pentru a păstra Biserica puternică.

 

„Justinianismul definește o strategie construită de geniul patriarhului”

 

Vorbește prof. George Enache despre un nou concept apărut, cel de justinianism. „Justinianismul definește o strategie construită de geniul patriarhului, incontestabil în ceea ce privește capacitatea de negociere, care poate fi descrisă pe scurt astfel: existența unui obiectiv minim, anume supraviețuirea Bisericii, pe care Justinian a încercat, când condițiile i-au permis, să-l modifice într-un proiect de dezvoltare a Bisericii, de potențare a capacităților acesteia deopotrivă în plan liturgic, cultural, social și economic”.

Tot în ideea emiterii de unitate și putere, a instituit ecumenismul intern, convocând toți sefii cultelor (incluzând cultul mozaic și musulman) pentru a nu lăsa impresia comuniștilor că este singur,. Sinodul și Consiliul sefilor cultelor au devenit stâlpi pe care Patriarhul s-a rezemat în toate confruntările cu sistemul.

 

S-a opus fenomenelor extreme

 

Nu a angajat Biserica în lupta de clasă care a generat un imens val de crime și nici atingerea de dogmă. Cu mare încrâncenare s-a opus fenomenelor extreme, cum a fost Experimentul Pitești, efectuat sub autorizația autorităților comuniste în perioada anilor 1949-1952. Parafrazându-l pe Patriarh, el recunoștea că pot fi găsite cusururi în istoria Bisericii, dar a impus regimului să accepte că Statul era în fața unei Biserici naționale, o forță morală prin ea însăși, cu milioane de credincioși, zeci de mii de biserici, mănăstiri, preoți, monahi și monahii.

„Voi, ca să vă țineți un miting, recurgeți la mijloace coercitive, îi amenințați pe proprii voștri lideri de partid, ca să vă strângeți oameni. Popa de la biserică e de ajuns să tragă de o funie de clopot și vin oamenii la el, din inimă, nu din coerciție. Dacă pretindeți că sunteți realiști, apoi vă invit să acceptați această realitate.” (Patriarh Justinian Marina)

 

Partea a 2-a: 15 Martie 2019