Consultarea rapoartelor care clasifică ţările lumii după sistemul de organizare politică şi după nivelul de respectare a drepturilor omului duce la o concluzie şocantă. Aproape o treime dintre statele recunoscute de ONU pot fi considerate nedemocratice.
Unele sunt dictaturi comuniste cu partid unic (China, Coreea de Nord, Cuba, Eritreea, Laos, Vietnam), altele sunt dictaturi militare (Birmania-Myanmar, Egipt, Fiji), dictaturi personale (Algeria, Angola, Azerbaidjan, Burkina Faso, Camerun, Ciad, Congo-Zair, Republica Democrată Congo, Gambia, Guineea Ecuatorială, Kazahstan, Siria, Sudan, Tadjikistan, Turkmenistan, Uganda, Uzbekistan, Zimbabwe), monarhii absolutiste (Arabia Saudită, Bahrein, Bhutan, Brunei, Cambodgia, Iordania, Kuweit, Malaezia, Maroc, Oman, Qatar, Swaziland) sau teocraţii (Iran). Acestora li se adaugă numeroase state, ca Belarus, care păstrează doar aparenţa democraţiei, fiind conduse însă cu o “mână de fier”: Bolivia, Republica Centrafricană, Coasta de Fildeş, Djibouti, Ecuador, Etiopia, Gabon, Guineea, Haiti, Kârghistan, Liberia, Libia, Madagascar, Nicaragua, Rusia, Rwanda, Somalia, Sri Lanka, Sudan, Tunisia, Venezuela. În cazul din urmă, regimul fostului preşedinte Hugo Chavez e cel mai reprezentativ pentru noul tip de “autoritarism”. În această “republică bolivariană” există pe hârtie toate instituţiile democratice, de la parlament la mass-media, dar ele se află sub controlul nemijlocit al puterii, care se prevalează permanent de un “larg sprijin popular”. Sună cunoscut? Revenind la România, trebuie să remarcăm ironia neîncrederii în posibilitatea unei “dictaturi”, mai ales în rândurile intelectualilor, în condiţiile în care majoritatea românilor declară sus şi tare că-l regretă pe Ceauşescu. Un regret mai stringent chiar decât nostalgia eminesciană după un “Ţepeş Doamne”, căci vine după o jumătate de secol de tiranie recentă, ale cărei urme adânci nu s-au şters încă. De ce nu ne-am teme, privind evenimentele petrecute în ultimul an şi jumătate, că dictatura se poate întoarce? Sub o altă haină, se-nţelege, în ton cu vremurile pe care le trăim. Punerea sub semnul întrebării a instituţiilor statului, obiceiul de a guverna prin ordonanţe, lipsa dezbaterilor parlamentare reale, oprimarea economică a investitorilor, protejarea cercurilor de interese corupte, dorinţa declarată de a interveni în treburile justiţiei, presiunile asupra presei – toate acestea nu sunt nişte temeri abstracte, ci tendinţe dovedite ale puterii de astăzi. Care descriu, dacă nu o dictatură în adevăratul sens al cuvântului, cel puţin pericolul instaurării unei “dictaturi de catifea”.
P.S. În vara lui 2012, la câteva zile după declanşarea operaţiunii de suspendare a preşedintelui, Vladimir Tismăneanu scria un text memorabil, intitulat “Partidul Nazist a luat puterea prin dictatură parlamentară”. Din care citez: “Invocarea rituală a majoritarismului parlamentar obţinut pe căi frauduloase nu poate convinge pe cei care ştiu că Hitler a folosit exact acest «argument» pentru a impune ceea ce se cheamă uniformizare forţată (Gleichschaltung) în perioada imediat următoare luării puterii (Machtergreifung) la 30 ianuarie 1933”. Un june şi obscur cercetător a sărit să-l contrazică pe reputatul politolog, într-o postare agresivă, motivând că scorul obţinut de nazişti în cele trei alegeri generale din anii 1932-1933 s-a cifrat la „numai” 37, 33 şi 43%. Deci viitorul dictator n-ar fi obţinut puterea pe bază de aritmetică parlamentară, ci printr-un decret semnat de Mareşalul Hindenburg, preşedintele Germaniei la acea vreme. Strict procedural, aşa pare să fie. Dar studiind contextul istoric al Republicii de la Weimar, constatăm că numirea în funcţia de cancelar a lui Hitler, care câştigase totuşi cele mai multe voturi, nu putea fi evitată la nesfârşit, după trei tururi de scrutin care dăduseră aproape aceleaşi rezultate. De aceea, ascensiunea iniţială a regimului nazist a fost încadrată în categoria “dictaturii constituţionale”. (A se vedea cartea cu acest titlu, scrisă de Clinton Rossiter, încă din anii războiului). Nici nu vreau să-mi închipui ce-ar fi fost la gura preopinentului - recompensat între timp cu un post la un institut de investigare a crimelor comunismului - dacă Traian Băsescu nu l-ar fi învestit ca prim-ministru pe Victor Ponta după “puciul parlamentar” din primăvara lui 2012! Sabin Orcan este realizator al emisiunii X-PRESS de pe B1 TV. Citiți și alte opinii de Sabin Orcan:
- România şi pericolul dictaturii de catifea (I)
- Sfântul Morar şi procurorii cu copite
- Europa, de la Caţavencu la Corlăţean
- Jurnalişti şi politicieni. O relaţie imposibilă
- Europa, de la Caţavencu la Corlăţean
- Europa ne spune cuţu-cuţu…
- Câteva întrebări după prohodul PDL
Detalii despre proiectul VOCILE DREPTEI:
- VOCILE DREPTEI: Un nou pol de opinii şi dezbateri pe evz.ro
În fiecare zi veţi avea ocazia să vă întâlniţi, pe evz.ro, cu autori cunoscuţi care vor explica, promova şi dezbate un set de idei care poate să stea la baza unei noi viziuni pentru viitorul României. Opiniile pe care le veţi regăsi şi comenta în rubrica „VOCILE DREPTEI”, sunt menite să creeze publicului larg o imagine cât mai clară asupra prezentului, o înţelegere mai bună a trecutului şi o perspectivă pentru viitor. Urmăriți aici TOATE editorialele și dezbaterile din proiectul VOCILE DREPTEI!
Recomandările noastre
