O mare eroare stăruie și împiedică înțelegerea controversei pe tema „recursului compensatoriu”. Nu, nu este vorba, așa cum se crede, doar despre compensarea supra-aglomerării din penitenciarele românești.
Articolul 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilește fără nici cea mai mică ambiguitate: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”. Ei bine, aceasta este baza principală în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului(CEDO) obligă statele membre, acolo unde Curtea este sesizată și este cazul, la plata unor sume cu titlu de despăgubire către cetățenii ale căror drepturi prevăzute în Convenție au fost încălcate în timp ce au fost deținuți în sistemul penitenciar din țările respective.
În nenumărate acțiuni declarate de CEDO împotriva României, cei vătămați au reclamat nu doar nerespectarea spațiului minim de detenție, ci și precaritatea sau chiar lipsa totală a acordării de asistență medicală, nediferențierile dintre fumători și nefumători, condițiile de transport, măsurile privind menținerea standardului de igienă a camerei de detenție și a persoanelor private de libertate, întreținerea camerelor de detenție, încălzirea lor pe timp de iarnă, hrana, calitatea apei potabile, frecvența dușurilor, schimbarea lenjeriei de pat, acordarea vizitei intime, confidențialitatea convorbirilor telefonice și multe, multe altele.
Sigur, prima reacție la îndemână este aceea care i-a făcut pe mulți români să sară în sus: cum adică, bandiților să se li se asigure condiții mai bune decât avem noi pe acasă? Chestiunea este că noi, pe acasă, dispunem de noi înșine, pe când cei aflați în penitenciare nu, ei se află în custodia statului. Mai mult, pedeapsa lor este cea cu privare de libertate, nu cu privarea de aer pentru respirat, de dreptul la sănătate, de a se spăla, sau de a trăi în condiții igienice, de a trăi, pur și simplu.
La presiunea CEDO, o soluție temporară fusese găsită în anul 2017. Prin ea, s-a introdus în lege formula în care deținuților cazați într-un spațiu mai mic decât norma legală li se deducea un anumit număr de zile din pedeapsa de executat. Cei care optau să beneficieze de această prevedere, renunțau totodată și la posibilitatea de a mai obține despăgubiri de la statul român, pentru condițiile din detenție, deși nu era rezolvată prin compensare decât problema aglomerației.
În urma aplicării acestei prevederi, o serie de persoane eliberate din penitenciar mai devreme cu numărul de zile rezultat din măsura compensării au recidivat. Adică, au comis o nouă infracțiune după punerea în libertate. Unele dintre aceste recidive au însemnat comiterea unor fapte foarte grave, de mare pericol social, omoruri, violuri și tâlhării. Statistica acestor recidive era constantă, ea nu indica deloc o creștere față de anii trecuți, când nu exista compensarea. Cu toate că este la mintea cocoșului faptul că recidiva nu este determinată de momentul când infractorul este pus în libertate, ci de cu totul alți factori, această realitate a fost intens speculată politic, electoral. Prin urmare, fără prea multe socoteli, prevederea a fost abrogată și astfel s-a deschis din nou calea către CEDO.
Imediat după abrogare, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei s-a declarat îngrijorat de măsura luată în Parlament, și și-a exprimat preocuparea față de faptul că nu au fost oferite, în același timp, modalități de compensare care să îndeplinească cerințele Convenției Europene a Drepturilor Omului. Această luare de poziție a venit la scurt timp după ce ministrul Justiției, Cătălin Predoiu, a participat joi la o reuniune a Comitetului Delegațiilor Miniștrilor în format Drepturile Omului (CM-DH) dedicată supravegherii executării hotărârilor CEDO. În urma întâlnirii, ministrul Predoiu, fără să știe de comunicatul care urma să vină, a anunțat aparent triumfător că „în urma poziției și argumentelor prezentate de Ministerul Justiției din România, Comitetul de Miniștri a hotărât să amâne emiterea unei rezoluții critice la adresa sistemului penitenciar din România și să emită în loc o decizie de recomandare.” „A fost o dezbatere dificilă cu rezultate pozitive pentru România. Dar trebuie să gândim, redactăm și aplicăm un plan urgent de măsuri integrate pentru a rezolva durabil problema condițiilor din penitenciare și siguranța cetățenilor și de a stopa condamnările României la CEDO” a mai adăugat acesta.
Problema metrilor alocați fiecărui deținut probabil va fi rezolvată prin relocări către penitenciare mai puțin aglomerate, deși și în acest caz se va încălca dreptul de executare a detenției în penitenciarul cel mai apropiat de domiciliul deținutului. Alte probleme însă cu siguranță nu vor fi rezolvate. Iau un singur exemplu, cel al asistenței medicale.
Potrivit Constituției României și a prevederilor UE în materie, „dreptul la ocrotirea sănătății este garantat și statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice.” Este un drept garantat tuturor cetățenilor, inclusiv celor aflați în pușcării. Să ne imaginăm doar atât, că România va trebui să explice la CEDO motivele pentru care în penitenciare tuberculoza are o incidență de 4-5 ori mai mare decât în populația generală și se moare de tot atâtea ori mai mult, asta ca să ne referim doar la o singură boală, despre care Administrația Națională a Penitenciarelor spune că „poate fi tratată în cadrul rețelei sanitare a sistemului penitenciar”. Atât de depistată și de tratată este încât, Sindicatului Național al Polițiștilor a anunțat în vara anului 2017 că doi polițiști de la Arestul Central s-au îmbolnăvit de TBC, din pricina deținuților bolnavi, necontrolați medical.
Peste toate, nu există niciun semn că România are vreun gând să umble serios la eliminarea caracteristicilor „inumane ori degradante” ale condițiilor din penitenciare. Abrogarea recursului compensatoriu nu arată decât că Parlamentul României a revenit la varianta anterioară, aceea a plății din buzunarul public de despăgubiri celor care o reclamă la CEDO și la a trage de timp în privința aplicării de sancțiuni din partea Comisiei Europene.
Recomandările noastre
