Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Sinuciderea ca operaţie de marketing politic
ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Sinuciderea ca operaţie de marketing politic

ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Sinuciderea ca operaţie de marketing politic

Reamintesc: La puţin timp după evenimentele din decembrie 1989, mi-am exprimat în scris, ca gazetar, îndoiala faţă de ceea ce autorii loviturii de stat, în frunte cu Ion Iliescu, înfăţişau drept rezultatul unei revolte spontane. După debarcarea Guvernului Roman prin mineriada din septembrie 1991, am scris negru pe alb că ne-am aflat în faţa unei lovituri de stat mascate sub o mişcare violentă de protest social.

N-am crezut o clipă în autenticitatea scenei din 2 octombrie 2004, în care Traian Băsescu plîngea de i se zguduia cosiţa că Theodor Stolojan se retrăsese din cursa prezidenţială.
Sînt şi acum convins de adevărul celor pe care le-am spus chiar în zilele care au urmat  plînsului  în direct şi la oră de vîrf, scoţîndu-i din minţi pe propagandiştii portocalii:
A fost o nemaipomenită  manevră electorală.
M-am numărat printre puţinii jurnalişti care n-au crezut în afacerea cu ziariştii răpiţi din 2005.
 Am scris un lung serial de articole, bazat pe documente, în care demonstram făcătura.
Aceste poziţii publice faţă de ceea ce la un moment dat, sub puterea emoţiei naţionale de tip latin, dar şi sub puterea implicării presei în chibiţăreala politică, se manifesta   drept  ceea ce Ignacio Ramonet numea dictatura consensului, mi-au adus de fiecare dată straşnice bastoane pe spinare de la opinia publică inflamată pentru scurt timp, de la politicieni, ba chiar şi de la confraţi.
Eu însă am continuat şi voi continua să pun la îndoială autenticitatea multor evenimente spectaculoase de pe scena noastră publică martor, deoarece ştiu imensa disponibilitate a politicienilor de a meşteri diversiuni prin care proştii sînt traşi  pe sfoară.
Şi această suspiciune programatică a mea îşi are temeiul într-un sentiment despre care am mai scris:
Spaima că undeva, în laboratoarele de manipulare ale ştabilor, companiilor şi partidelor, nişte inşi îşi freacă mîinile, zicînd:
Le-am tras-o şi de data asta!
Am şovăit să mă pronunţ asupra celor întîmplate cu Adrian Năstase miercuri, 20 iunie 2010.
După ce s-a dezvăluit, chiar de poliţistul care a fost cu el în încăpere, că Adrian Năstase  şi-a schimbat singur cămaşa, după ce mi-am reamintit imaginea de pe targă a fostului premier – cea de bărbat cu fularul de lux legat într-un nod de dandy – dar mai ales, după ce i-am surprins, în Salvarea care-l duce la penitenciar, binecunoscutul surîs diabolic, pe care i l-am întîlnit de zeci, sute de ori, în cei 22 de ani activitate publică a domniei sale, simt nevoia să scriu negru pe alb:
Am asistat la o premieră în viaţa românească postdecembristă: Sinuciderea ca operaţie de marketing politic.