Saltul în notare față de intervențiile anterioare izvorăște atît din răbdarea de a asculta prostiile îmbobocite ale fătucelor rujate special pentru conferință, de parcă ar fi fost nunta lor cu un ghiorțan încă nearestat preventiv, și ale guguștiucilor cu bărbuțe ca de peri pubian, cît și din neașteptata vioiciune a începutului.

Față de alte intervenții, unde Klaus Iohannis respecta structura unui extemporal la o școală de ucenici de pe vremuri – prefață, cuprins, încheiere –, Declarația de presă a debutat abrupt.  cu presupunerea retorică a unor întrebări:

„Unii se întreabă de ce nu am vorbit mai mult în această perioadă, de ce nu am eu prima reacţie la fiecare «breaking news», de ce nu admonestez public alte instituţii, de ce nu critic zilnic alţi politicieni.”

Nu știm cine sînt unii și dacă ei se deosebesc de alții.

În orice caz, unii nu sînt foștii băsiști, vopsiți iohannicești, pe întuneric și în grabă, că lI se văd pe obraz urmele căciulilor de la ă-ul băsescian.

Pentru aceștia tot ce ține de persoana numită Klaus Iohannis e un prilej de încîntări cu leșinuri.

Chiar și cînd își suflă nasul, pentru ei Klaus Iohannis – vorba răposatului băsist Mircea Cărtărescu – întruchipează Viitorul!

Sigur e că întrebările presupuse a roade liniștea românilor sînt introducerea de tip ațîțător la reafimarea ipostazei de Președinte deasupra chelfănelilor interne, privind din Deal pe deasupra Văii noastre politice, unde personaje mărunte viermuiesc în tina bătăliei politice:

„Foarte simplu: pentru că nu acesta este rolul unui preşedinte. Şi pentru că aceasta a fost prima mea promisiune: alt mod de a face politică, fără gălăgie şi spectacol, mai puţine vorbe de dragul vorbelor şi mai multă construcţie, cu raţiune şi răbdare. Aceste 100 de zile, dincolo de acţiunile concrete, au fost despre valori şi despre modul în care ele pot să ne transforme viaţa. A fost important pentru mine să reafirm încrederea în nişte principii pe care comportamentul altor politicieni în exerciţiul puterii le-au golit de conţinut. România lucrului bine făcut este posibilă, o ţară care ştie ce vrea şi care poate ceea ce vrea. Acesta este un proiect de vindecare pentru ţară, care cere o condiţie simplă pentru a funcţiona: să ne vedem fiecare de treabă, cu responsabilitate. Am spus că voi fi un preşedinte mediator şi integrator. După ani de zile de conflict permanent, am aşezat la masa dialogului partidele politice, reprezentanţi ai instituţiilor, societatea civilă, pe diferite teme.”

Un altul în locul meu, nu neapărat un lingător de clanțe cotroceniste, ar fi sărit în sus pentru a remarca deosebirea dintre Klaus Iohannis și Traian Băsescu, deosebire pe care, de altfel, Actualul nu pregetă s-o scoată în relief ori de cîte ori e posibil.

Eu însă, care am îmbătrînit odată cu năravurile politicienilor români, am mers mai departe cu lectura stenogramei pentru a vedea cum se concretizează această ipostază de principiu în reacțiile la diferitele întîmplări de pe scena noastră politică.

Și concluzia ar putea să surprindă.

Între Klaus Iohannis și Traian Băsescu nu există nicio deosebire în planul viziunii asupra instituției prezidențiale.

Deși invocă ipostaza președintelui integrator și mediator, Klaus Iohannis  se vrea în realitate un președinte jucător. Cu singura deosebire că, în timp ce Traian Băsescu era un președinte jucător, Klaus Iohannis se manifestă ca un Imperator jucător. Dacă întîlnea în cale un lemn de-a latul drumului, Traian Băsescu descindea din brișca mașinii și împreună cu cei de la SPP muta lemnul din loc. Klaus Iohannis rămîne țeapăn în mașină și se enervează nemțește, pentru că slugile nu i-au curățat drumul înainte ca el să plece, ba chiar înainte ca el să se gîndească să plece.

Atît în Declarație, cât și în răspunsurile la întrebări, Klaus Iohannis s-a lansat în atacuri la adresa Parlamentului în chestiunea imunității.

Președintele de 100 de zile a reiterat încrederea sa în Constituție.

Dacă ar fi citit el Constituția, Klaus Iohannis ar fi aflat că imunitatatea parlamentarilor e consfințită de Legea fundamentală. Ca și imunitatea sa,  de altfel. În plus, potrivit Constituției, președintele e parte a Executivului, în timp ce Parlamentul e parte a Legislativului. Fără a avea habar de acest adevăr elementar, Klaus Iohannis a declarat:

„Cea mai mare nemulţumire a mea în această perioadă – şi trebuie să recunoaştem cea mai mare restanţă – rămâne modul în care parlamentul continuă să trateze cererile justiţiei, dar şi faptul că promisiunea de a face mai transparente şi mai simple procedurile care privesc încuviiinţarea cererilor justiţiei nu a fost onorată încă de partide.”

Da, de acord că e cea mai mare nemulțumire, dar că e o restanță a președinției nu vedem cum. Parlamentul și partidele sînt, în cadrul jocului democratic, instituții net diferite de Președinție. Prestația lor nu depinde de președinte. Afară doar de cazul în care Președintele – precum Klaus Iohannis – nu se vrea un Factotum, un Tătuc al Națiunii.

N-a existat conferință de presă, interviu, în afară sau înăuntru, în care Klaus Iohannis să nu invoce necesitatea unui Guvern al Meu. Am mai scris și am mai spus că formula e ridicolă în ifosele subînțelese de Imperator de Cotroceni. Klaus Iohannis poate vorbi de cățelul meu, de ciorapul meu, hai, cel mult, de nevastă-mea, deși în acest caz nu se știe niciodată a cui e nevasta, dar în nici un caz de Guvernul Meu.

Guvernul e al țării, al electoratului și, potrivit Constituției, al Parlamentului.

Răspunzînd unei întrebări, Klaus Iohannis și-a detaliat viziunea despre Guvernul Meu:

„Cred că orice preşedinte îşi doreşte un guvern al lui. Dar daţi-mi voie să detaliez ce înseamnă «al meu» sau «al lui». Este un guvern cu care poate să lucreze efectiv, şi formal, şi informal, în toate problemele care privesc statul. De exemplu, ca să nu rămînem doar în zona foarte teoretică, eu mi-aş fi imaginat că un guvern care vrea să lucreze cu mine, înainte să prezinte modificări semnificative la Codul Fiscal, vine la mine, mi le prezintă, le discutăm şi vedem cum se pot pune în practică. Or acest lucru nu s-a întîmplat, cum şi în alte chestiuni Guvernul a considerat că poate să meargă mai departe fără să se consulte cu preşedintele.”

Nu vă sună cunoscută relația dorită de Klaus Iohannis între el și Premierul Meu?

MiE îmi sună.

E relația dintre Traian Băsescu și Emil Boc.

Klaus Iohannis declară în toate împrejurările că respectă separația puterilor în stat.

Cînd zice asta, el se referă la un Guvern condus de Victor Ponta.

Dacă Guvernul ar fi Guvernul Meu, adică un Guvern condus de cineva de supușenia Alinei Gorghiu, atunci, deși președintele se declară mediator și integrator, premierul trebuie să suie zilnic Dealul pentru a se sfătui cu Marele Chiriaș.

Întrebările iscate de o asemenea ipostază:

1. Se vrea Klaus Iohannis un fel de Carol  I de Sibiu, deoarece, fie și de la Caragiale știm că premierul de la vremea sa mergea cel puțin săptămînal la Monarh pentru a-l întreba ce și cum?

2. Unde mai e autoritatea premierului dacă tot ceea ce face e supervizat și îndrumat de președinte?

3. Cum mai poate fi președintele integrator și mediator cînd deciziile Guvernului, ale unei părți a scenei noastre politice, sînt practic deciziile sale?

Ultima întrebare mi se pare cea mai importantă.

Să zicem că noul Cod fiscal era propus de Guvernul Alina Gorghiu.

Potrivit lui Klaus Iohannis, înainte de a-l pune în dezbatere publică, Alina Gorghiu mergea la Cotroceni, eventual pe cărarea bătătorită deja de Elena Udrea. Aici președintele îi făcea observații. Supusă, trestioară cum e cînd vine vorba de Domnul Președinte, Alina Gorghiu le trecea în noul Cod fiscal. Noul Cod fiscal era contestat de Opoziție. Cum mai media președintele zis și mediator acest conflict între PNL și PSD, dacă noul Cod fiscal era și al lui, nu numai al guvernului?

Mulți au spus că momentul de la Cotroceni, de marți, 31 martie 2015, n-a adus nimic nou în privința lui Klaus Iohannis.

Eu cred însă că momentul a adus ceva nou, ceva deosebit chiar.

Ne-a avertizat că Klaus Iohannis nu-i încă un nou Traian Băsescu, pentru că n-are încă Guvernul Meu.

Cînd îl va avea, va fi un nou Traian Băsescu.

Un Traian Băsescu cu ifose megalomanice!