N-a fost un anunţ oficial – nici nu se putea –; a fost un anunţ personal.

Victor Ponta nu va candida, deşi baronii îl presează s-o facă, iar Liviu Dragnea îl împinge, ca să-i ia locul – a fost în ultimele luni o axiomă a presei noastre, ba chiar şi a clasei noastre politice.

Plecînd de la absenţa unei declaraţii oficiale după momentul Orăştie, mai sunt în presă şi-n politică persoane şi personalităţi care refuză în continuare  să creadă că Victor Ponta va fi candidatul PSD.

Printre argumente apare și unul care ține de mentalitatea noastră de pupători de papuc: Stăpînul american nu-l vrea.

De mai mult timp, chiar din vara lui 2013, cînd Crin Antonescu a dat semn că ştie şi el asta, am fost convins că Victor Ponta va candida.

S-a hotărît s-o facă mai demult sau abia atunci, în vara lui 2013?

S-a hotărît în vara lui 2013, după ce-a devenit limpede că preşedintele ales în 2014 va avea prerogativele Constituţiei din 1991.

Înţelegerea potrivit căreia Crin Antonescu devine preşedinte se baza, în viziunea PSD, pe noua Constituţie care castra funcţia prezidenţială în favoarea celei de premier.

Premierul Victor Ponta urma să conducă, practic, România în condiţiile unui preşedinte doar de faţadă.

Cînd s-a conturat limpede că puterile vor rămîne la preşedinte, PSD-ului nu i-a mai convenit posibilitatea ca la Cotroceni să ajungă Crin Antonescu. Și a început operațiunea: Cît mai multă mizerie liberalilor!

Aflînd asta, Crin Antonescu a început operaţiunea de detaşare de Victor Ponta.

PSD a început, la rîndu-i, uriaşa diversiune politico-mediatică menită a crea impresia că PNL a plecat de la Guvernare, deşi PSD s-a dat de ceasul morţii să rămînă. În realitate, PSD a purces la o serie de manevre menite a-i scoate din sărite pe liberali.

Putem spune că de atunci, din vara lui 2013, PSD şi-a pus la punct strategia de cucerire a Preşedinţiei, hotărît să pună mîna pe Cotroceni cu orice preț,  după două eşecuri succesive, la mustaţă, cum s-ar spune:

Cel din 2004 şi cel din 2009.

În această strategie, axioma PSD nu putea fi decît aceasta:

Candidatul e preşedintele partidului.

De ce?

Pentru că mașinăria PSD, cea pe care se pariază la toate alegerile postdecembriste, nu funcționează la capacitate maximă decît cînd candidează șeful partidului.

S-au vînturat în presă şi prin cluburi politice în ultimul timp fel de fel de formule, toate plecînd de la comedia jucată de Victor Ponta că el şovăie să candideze.

S-a vorbit de candidatura lui Mircea Geoană, de candidatura lui Sorin Oprescu, de candidatura lui Mugur Isărescu. Ba chiar şi de candidatura lui George Maior.

Toate aceste ipoteze izvorăsc din credinţa – a unora sinceră, a altora contracost – că Victor Ponta nu vrea să candideze şi, în consecinţă, caută disperat pe cineva care să-i ia locul la candidatură.

Nimeni nu observa contradicţia dintre teza şovăielii şi ce se întîmpla în realitate.

Deşi, potrivit diversiunii, Victor Ponta fugea de candidatură ca dracu’ de tămîie, sondajele sale de casă îl dădeau totdeauna drept cel mai bine plasat. Televiziunile de casă, Antena 3 şi România T, nu osteneau să-l înfăţişeze drept candidat redutabil, ba chiar şi cîştigător.

Şovăia Victor Ponta?

Nici vorbă.

Comedia nehotărîrii a fost jucată cu brio şi de Adrian Năstase în 2004.

Ea nu poate fi jucată de oricine.

Pentru asta e nevoie ca:

1) Actorul să fie premierul României sau preşedintele României (şi Ion Iliescu şi Traian Băsescu au jucat-o strălucit).

2) Autorul să treacă în ochii electoratului drept prezidenţiabil.

În aceste condiţii, teatrul nehotărîrii are o puternică forţă electorală:

1) Îl păstrează pe aşa-zisul şovăitor în prim-planul opiniei publice.

2) Îl prezintă pe şovăitor drept un dezinteresat, un om care nu vrea să ajungă preşedinte cu orice preţ, dar care pînă la urmă n-are încotro: se sacrifică.

În cazul lui Victor Ponta, şi-au mai spus cuvîntul:

1) Strategia de a ascunde că el l-a împins pe Crin Antonescu să plece din USL.

Lesne de înţeles ce-ar fi însemnat ca Victor Ponta să anunţe că va candida imediat după plecarea lui Crin Antonescu.

2) Interesul de a folosi funcţia de premier pentru campania electorală mascată.

O simplă privire aruncată asupra prestaţiei lui Victor Ponta de la debutul lui 2014 ar dezvălui o preocupare ieşită din comun de a se substitui preşedintelui în exerciţiu:

1) S-a luptat ca el să reprezinte România la Consiliul European.

2) A avut multe iniţiative de politică externă.

3) A jucat rolul Comandantului Suprem.

Şi Adrian Năstase a procedat astfel în mandatul de premier.

A făcut-o în condiţiile unui Ion Iliescu limitat la exerciţiului unui preşedinte decorativ.

Victor Ponta a făcut-o în condiţiile unui Traian Băsescu însufleţit de ambiţia preşedintelui jucător.

De aici un conflict care a marcat ultima perioadă, conflict avîndu-şi cauza în tendinţa lui Victor Ponta de a fi practic preşedintele României.

Luni, 30 iunie 2014, Victor Ponta a anunţat că va candida din partea PSD.

În sprijinul tezei că el nu vrea să candideze, jurnalişti şi politicieni au convocat aceste argumente:

1) Victor Ponta are 42 de ani.

Dacă stă 10 ani la Cotroceni, ce va face el cînd îşi va termina mandantul, la vîrsta de 52 de ani?

2) Victor Ponta se teme că, pierzînd preşedinţia, pierde şi preşedinţia PSD şi funcţia de premier.

La o simplă verificare logică, aceste două argumente îşi trădează şubrezenia:

1) Victor Ponta are în faţă posibilitatea de a ajunge preşedintele României la vîrsta de 42 de ani. O performanță istorică, s-o recunoaștem.

Cum să-l oprească întrebarea:

Ce mă fac eu peste 10 ani?

Normal ar fi să se întrebe:

De ce să ratez ocazia?

Ce va face după terminarea mandatului? Ce vrea să facă și Traian Băsescu: politică.

2) Nu e sigur că situaţia lui Adrian Năstase şi Mircea Geoană se va repeta.

În 2004 şi-n 2009, situaţiile erau net diferite de cele de acum.

În 2004, preşedintele nou ales trebuia să desemneze premierul.

Acum, în 2014, preşedintele nou ales nu trebuie şi nici nu poate desemna premierul, cîtă vreme premierul unei majorităţi există.

În 2009, PSD era în Opoziţie.

Traian Băsescu a desemnat premierul pentru că majoritatea PSD-istă debarcase Guvernul Boc.

În 2014, deşi va candida, Victor Ponta va fi mai departe premier.

Are o majoritate parlamentară.

Pentru a fi debarcat din postul de premier, ar trebui ca noul preşedinte să tragă sfori pentru a crea o nouă majoritate.

Greu de presupus că noul preşedinte admiţînd că va fi al Dreptei, va reuşi să facă o nouă majoritate, care majoritate să depună moţiune de cenzură și să-l răstoarne pe Victor Ponta.

Printre cei care insistă ca Victor Ponta să candideze se numără și  Liviu Dragnea. Campania sa e pusă pe seama ambiției de a-i lua locul  în fruntea PSD. Nu exclud acest interes. Asta nu înseamnă că n-are dreptate. PSD are drept obiectiv strategic Președinția României. Și cine altul decît șeful partidului să-l îndeplinească depunîndu-și candidatura.

Sunt și alte argumente în sprijinul tezei că Victor Ponta va fi desemnat oficial candidatul PSD la  Cotroceni.

Desigur, viața e complicată. Pot fi multe surprize. Politicienii serioși nu stau însă cu mîinile-n sîn așteptînd surprizele.

Opoziția trebuie să ia drept axiomă că Victor Ponta va fi candidatul PSD. Și în consecință să purceadă cît mai repede la desemnarea candidatului unic al PNL și PDL.

Vorba poetului:

Vremea nu ne așteaptă!