Fac parte dintr-o categorie de oameni pe care din ce în ce mai multe lucruri nu-i mai interesesază. Insă există și multe lucruri de care sunt interesați, și pe care aceștia nu le mai înțeleg…

Mai răsare, în câte un studio de televiziune câte un politician cu bun simț. Dar când îi apare public devenirea, te iei cu mâinile de cap.

Nu-i vorbă, o mare parte din ”sfătuitorii” publici sunt, și ei, niște campioni ai inconsecvenței, nestrălucind prin nimic. Dar măcar nu au pretenția de a fi în frunte, în politică… Oricum, ar trebui să ne fie bine, și să ne ascultăm cu sfințenie elitele. Mai cu seamă filosofii, dacă tot, așa cum putem observa pe standuri volumele lui Kant, sf.Augustin si Plotin se află acum, din belșug la reduceri…

Observ că pentru unii, figura d-lui Simion, președintele AUR, care cu, sau fără haloul de știri care îl plasează ca fiind legat de statul paralel-SIE, este detestabilă. Cum, la fel de detestabilă pare că a fost și petrecerea de nuntă, o serbare câmpenească în stil tradițional, detestabili par și cele câteva mii de oameni care au dorit să participe la aceasta. Așa să fie, oare?

Ce anume te face să urăști sau sa iubești pasional o persoană publică? Acesta fiind un lucru care personal mă interesează, dar pe care mărturisesc că nicicum nu-l înțeleg…

Să ne amintim, deci două momente din istoria foarte recentă, când elita culturală ne-a spus clar cum anume trebuie să gândim, cine anume este de respectat, de iubit și… de votat, și cine nu. De atunci, ar fi fost de așteptat să înșelegem că soluția incontestabilă a României nu poate fi alta decât ”slujirea pură”, în persoana Laurei Kovesi.

Apoi, la scurt timp, o altă elită a scris: ”Ceea ce mă interesează, în articolul de faţă, este să semnalez o apariţie publică semnificativă, o croială umană insolită, fără echivalent (pînă acum) printre „vedetele“ comunităţii noastre. Am asistat cu toţii la conferinţa de presă susţinută de doamna Laura Codruţa Kövesi.

Eu, unul, mă declar (plăcut) surprins de ceea ce am văzut. Aveam dinainte un personaj calm, politicos, răbdător, gata să reacţioneze prompt şi civilizat la zgîndăreala mediocră, cu fălcile strînse, a unui grup de jurnalişti, care, de fapt, nu aveau de pus întrebări, ci de executat o misiune (o misiune de partid – sau de partidă –, o misiune de trust, sau ceea ce li se va fi părînd o nobilă misiune gazetărească: toate executate stîngaci, rudimentar, răguşit).

Or, în genere, conferinţele de presă sînt previzibil anoste şi, stilistic, jenante. Cel întrebat e ori eliptic, evaziv, bîlbîit, ori băşcălios, agramat şi agresiv, ori solemn şi plat ca un bust de grădină publică(…)Pe scurt, nici o prezenţă publică nu mă poate trezi dintr-o somnolenţă depresivă. A reuşit doamna Kövesi”- scrie elita.

”Avea ţinută, avea stil, avea iradierea normalităţii. Vorbea corect româneşte, vorbea despre subiect, nu despre ea însăşi, cu alte cuvinte, avea simţul firescului şi impostaţia comunicării cordiale (fără familiarisme) şi a disponibilităţii politicoase (fără strategii electorale). Mi-am spus, de îndată, că dacă măcar jumătate din figurile noastre publice ar semăna cu ea, ţara ar avea alt chip şi altă evoluţie…”

Toate astea sunt de fapt, „trecute”, trecutul. Pe noi nu ne-a interesat să știm (oficial), cum a fost posibil un alt ”fenomen Pitești”, s-au întâmplat lucrurile acelea abominabile de pe vremea ”slujirii”… Acesta e un alt fapt pe care nu-l înțeleg: de ce ne poate interesa prezentul, iar trecutul nu? Ar trebui, fiindcă orice prezent va fi, și el, un trecut. Cu cât oamenii nu vor resimți povara a ceeace au făcut în trecut, cu atâta catastrofele care vor cădea peste noi vor fi mai aprige.

Elitele s-au pronunțat, totuși, dar poporul pare să nu le bage în seamă, înghesuindu-se să sărbătorescă cu dl. Simion, la Măciuca. Grav.

Dar marea problemă după ”nunta la țară” a fost aceea că Nicu Covaci, chitaristul formației ”Phoenix” a cântat alături de colegii de trupă, la masa de nuntă a liderului AUR.

Dar să nu uităm, totuși. Trecutul ăsta, bată-l vina! Este de notorietate o înregistrare surprinzătoare, cu Jonnny Răducanu și elita care o admiră pe dna Kovesi. Cei doi au înregistrat câteva melodii împreună, la Tescani, în 1989. Astfel,suntem fericiți că putem asculta azi „La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a întâmplat, s-a întâmplat o mare dandana”

„Johnny e singurul om care până acum a reuşit să mă facă să cânt. A venit la Tescani, ceea ce în sine era un gest de mare prietenie”, a declarat elita. De precizat, că ”miniconcertul” a avut loc în exilul elitei, la Tescani, în timpul lui Ceaușescu. Elita, ca orice elită se afla în exil, la vila lui George Enescu de la Tescani, oprimată, după ce tocmai scrisese scrisoarea-memoriu în care îl implora în genunchi pe Dictatorul de la Scornicești s-o reprimească în Partidul Comunist Român, după afacerea ”Meditației Transcendentale. Se știe că elitele, în Comunism erau chinuite de regimul comunist, cu excepția unora dintre ele, care pe ascuns, mai trăgea câte un șpritz și cânta cântice deșuchiate, de exil. Estimp, Mircea Dinescu era arestat la domiciliu, iar Doina Cornea la fel, păzită de un soldat din trupele de Securitate, - cel ce azi este cunoscut sub numele de ”europeanul” Dacian Cioloș.

Mai mult, ne amintim că și ”slujirea” are oarece talente și apetențe muzicale. Unii dintre noi nu suntem amnezici, și ne amintim cum Dl. Ghiță, fostul politician îi amintea dnei Kovesi de o petrecere de la Sinaia, unde au cântat împreună "La Chilia-n port”.

Disperarea prostului naște moștrii de care de obicei ne ferim instinctual. Cu greu poți analiza eforturile în anumite medii, cele „cucerite” de valul neomarxist - poposit și pe meleagurile noastre -, de a l transforma pe amărâtul exaltat George Simion de Zelea Codreanu. Am ajuns să ne obișnuim cu ”băieții„ ăștia trecuți acum de prima tinerețe, cărora le put rău ”valorile creștine și Ortodoxe”. Le-au înlocuit cu ”valorile euro-atlantice”, uitând că Europa nu este altceva decât o construcție profund Creștină. O Europă fără cei trei piloni, - Sfânta Scriptură, Filosofia greacă și Dreptul Roman nu este decât o caricatură neomarxistă.

Remarca lui Livius Ciocârlie își demonstrează pe zi ce trece valabilitatea: ”Părinții noștri au trăit dramatic, chiar tragic. Noi trăim scârbos.” Iar între tragism și scârbă au fost mulți tentați să se adapteze unei modernități de carton, care crapă acum în toată Europa de est. Nu e nici o îndoială. Se vor convinge și ei, că trăiesc, de fapt o viață falsă. Asta pentru că pur și simplu nu vor mai dori să fie folosiți, în a susține că albul e negru și nu vor mai accepta să gândească pentru ei o așa-zisă elită pentru care în timpul lui Ceaușescu ”pericolul a fost mai mult decât ne-am închipuit. Noi l-am fabricat în parte, ca să fim scutiți deobligația de a avea curaj și de a nu fi scoși din comoditățile noastre: funcții, grade, apariția de cărți, călătorii în străinătate…” Dar ”elitele” - n-au curajul lui Livius Ciocârlie. Cam asta e cu marii ”corifei” ai elitei actuale.

Ei au cultul cântatului de manele doar în separeuri, al bucuriei ascunse bine de ”pulime”. „Dintotdeauna am avut impresia că oamenii obișnuiți au o viață mult mai intensă: oamenii care cresc iepuri de casă, care știu să cultive cartofi, care merg în fiecare zi la cârciumă. Ei se bucură de viață mai mult decât intelectualii. În ceeace scriu, încerc să reprim ideea că intelectualul ar fi mai presus decât ceilalți. Dimpotrivă, omul aflat pe treapta cea mai de jos a ierarhiei sociale reprezintă o culme, fiindcă îmi spune despre viață mai mult decât un intelectual. În general un intelectual știe ceva, în timp ce omul de rând trăiește ceva, iar cele trăite le absoarbe în profunzime.” Asta spunea Bohumil Hrabal. Și nu găsesc nici un motiv să nu fiu în acord cu el.

Numai că elitele și sub-elitele noastre (cei care se gudură frumos pe lângă ei, că așa dă bine!) cuvântătoare pe internet, căzute în adorația ”slujirii”, care într-o efuziune de ipocrizie și ură de sine nu suportă vulgul și/sau petrecerile câmpenești au altă viziune, care arată cam așa: ”Mărturisesc că de la o vârstă fragedă am căpătat o sensibilitate ieșită din comun în fața gurilor fără dinți, - declară o altă cunoscută elită -, a acestor mici hăuri care se deschideau în mijlocul feței, devenind sigla unei declasări umane. De unde le venea gurilor știrbe această incredibilă forță de avarie? Cum de transformau ele în două clipe un om într-o hidoasă epavă umană?”.

Rămâne, totuși, o întrebare. Dacă la petrecerea amărâtului de Simion, care în visele lui se vede președintele României, chitara lui Nicolae Covaci suna exact ca pe vremea gloriei Phoenix-ilor, oare cum o fi sunat pianul lui George Enescu de la vila din Tescani acompaniind elita, care își încerca vocea cu „La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a întâmplat, s-a întâmplat o mare dandana”?