Fără să fi știut, acest titlu este, de fapt, același cu un subtitlu din cartea lui Adrian Marino, ”Pentru Europa”: „ A fi român și european în același timp”, publicată în 1995.

Astăzi, la aproape 14 ani de la integrarea României în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, reflecția asupra conținutului la zi a „ aducerii Europei acasă”, continuă să fie extrem de actuală. Atât în dezbaterea politică. Cât mai ales, în raport cu exprimările românilor.

Acestea din urmă sunt, cel mai adesea, învinuiri aduse celor ce au condus și conduc destinele lor în cei aproape 31 de ani post-revoluționari. Eu cred că nu este deloc suficient să ne mulțumim cu judecăți simplificatoare, de genul „ Românii urmează drumul UE”. Nu este încă nici pe deplin adevărat căci, spre exemplu, excluderea nejustificată și nedreaptă a României din spațiul Schengen se perpetuează de mai bine de opt ani, și nu este realitate, câtă vreme metoda noastră „ proprie” de integrare nu a avut ca rezultat absorbția masivă a fondurilor europene și cu atât mai puțin formularea și promovarea măcar a unui proiect propriu (economic, tehnologic sau pluridisciplinar) la nivelul Uniunii Europene. Ecuația cea mai simplă și chiar prin aceasta cea mai puternică, „ Europeni prin educație, patrioți din convingere”, este în continuare nesoluționată.

Patriotismul este dinamic, este ceea ce trebuie să fie, când situează România în fluxul european, modern, creator și inovator, regenerator. N-am prea fost patrioți din această perspectivă.

Iar durerea românilor astăzi se asociază cu un sentiment de deznaționalizare. Este vorba din nou de vechea dezbatere despre ce este civilizația românească: când și cum s-a format, cum ar fi fost bine să se formeze și unde se situează realitatea națională în lume și mai ales în Europa?

Marele Fernand Braudel, întemeietorul conceptului de „lungă durată” al istoriei afirmă categoric: „ O civilizație este întotdeauna un trecut, un anume trecut care este încă viu”.

În lucrarea sa fundamentală din 1925 „ Istoria civilizației române moderne”, care dezvoltă teoria sincronizării unui popor aflat încă în sărăcie cu popoarele aflate pe trepte mult mai înalte de civilizație prin imitație, Eugen Lovinescu susține că: ”Caracterul de unicitate a civilizației unui popor nu pornește numai din capacitatea lui de invenție ci, mai ales, din capacitatea de adaptare”.

În consecința celor două afirmații de mai sus, este în continuare la fel de actuală întrebarea: unde se situa România în momentul de renaștere a libertății, în decembrie 1989?

Formula dezvoltării socialiste printr-un regim de dictatură comunistă era, cu claritate, la capătul cursei. Drum mai departe nu exista. Dar ce grad de civilizație a putut fi atins în cei 45 de ani de existență a acestuia? Și mai apoi, adaptarea prin imitație a dezvoltării industriale practicată de regimul comunist și adaptarea prin imitație a economiei de piață practicată de noii democrați post-decembriști, prin ce se deosebesc în rezultatul stării de civilizație a românilor?

Formele de dezvoltare industrială împrumutate de regimul comunist, cu precădere, în fapt, din Occident, au devenit în mod evident un fond puternic, cu unele realizări absolut remarcabile. Chiar și cei mai „ adevărați” anti-comuniști (unii dintre ei perfect oportuniști sub dictatura ceaușistă) nu au cum să ignore, spre exemplu, barajele și hidrocentralele de pe Dunăre, Argeș, Bistriția, Olt, Sebeș, Someș, măcar și pentru faptul că o bună parte din energia electrică pe care o consumăm chiar și acum este produsă de acestea. Cu adevărat excepțional era însă nivelul întrutotul european, de foarte bună calitate, al învățământului românesc. Am afirmat, ca unul care am fost și student și profesor în Franța anilor ’70, că universitățile românești produceau elite profesionale (ingineri, arhitecți, medici, fizicieni, chimiști, biologi, matematicieni, lingviști, istorici,filosofi) într-o proporție, numerică și calitativă, nu mai mică decât în Occident. Cu mult năduf, ca baricadist, nu pot să nu constat că societatea pre-decembristă era mai meritocratică decât cea de astăzi.

Respectul pentru carte, și pentru oamenii cărții, științei și culturii era profund înrădăcinat în mentalul colectiv și avea drept consecință naturală aspirația tuturor familiilor de români de a-și vedea copiii urmând un drum profesional solid cladit. În plan economic însă, decembrie ’89 ne găsește într-o stare absolut jalnică. În ciuda multor elemente industriale performante, ansamblul aparatului industrial fusese suprasolicitat până la și dincolo de limita de rupere. Cea mai elocventă realitate era uriașa risipă de energie și materiale. Spre exemplu, în anul 1988, pentru 1$ PIB se consuma de aproape 9 ori mai multă energie decât în RFG, dar și de aproape două ori mai mult decât în URSS. La fel, nivelul extrem de scăzut al productivității muncii: în 1988, aceasta era de 10,4 ori mai mică decât în RFG, dar și de aproape două ori mai mică decât în URSS. Starea socială nu putea fi decât una explozivă, în condițiile în care propaganda continua să livreze neîncetat minciuni grosiere și grotești.

În 1900, marele filosof spaniol Ortega y Gasset pronunța celebra sa frază „Spania e problema, Europa e soluția”. În finalul lui decembrie 1989 am avut exact același sentiment: „România e problema, Europa e soluția”. Prima exigență a europenizării era să fim o națiune unită, democratică și organizată și cu un obiectiv înțeles de români și promovat de politică. Ca o dovadă neclintită a continuității năzuințelor naționale stau vorbele lui Ion C. Brătianu de la 1858, „aceea pe care o cheamă astăzi Europa spre a-i încredința soarta țărilor nu este o clasă, ci o societate nouă, prin care se manifestă conștiința națională, geniul chiar al României. Ea nu este o clasă, ci România viitoare, România regenerată, care se ridică, crește și se întărește necurmat”.

Era un fapt demonstrat că societatea românească s-a dezvoltat în cursul istoriei printr-un proces de imitare, din afară înăuntru. Nici nu putea fi altfel, căci formele noi, productive și eficiente, erau produsele unei civilizații net mai dezvoltate, occidentale.

Problema problemelor era și este crearea fondului care face să se elimine contrastul inițial, uneori o adevărată prăpastie, între structurile existente, istorice și cele noi, ale dezvoltării. Legea inevitabilă a adaptării nu este o revoluție, ci o reformă. Revoluția din decembrie 1989 a însemnat mai întâi o extraordinară revenire a unui autentic sentiment național și patriotic, care nu părea absolut deloc în contradicție cu dorința românilor de a se occidentaliza. Într-adevăr, evidenta diferență de nivel față de civilizația occidentală, crease, în multe privințe, la fel ca la 1848, un sentiment de inferioritate, excesiv chiar, și, deci, „o aprigă dorință de bruscă egalizare și de câștigare a timpului pierdut” cum scria Eugen Lovinescu în lucrarea menționată deja. Transformarea s-a dovedit cu mult mai grea și mai complicată decât chiar și cele mai pesimiste evaluări ale moemntelor post-decembriste.

Problema nu era România ci politica. Rezistența, uneori chiar violentă, a unor oameni și a unor structuri de putere vechi, a generat, în fond, un dezmăț al adaptării. O preluare grăbită a formelor și o anihilare a fondului existent.

Sentimentul deznaționalizării de care vorbeam, cred că își află rădăcinile în această ”industrie lăsată de izbeliște” a ”pământului lăsat pârloagă” și a ”școlii care nu mai e școală”.

O stare frumos zugrăvită în versurile lui Adi Cristi: ”Vorbește lumea despre tot/și totul pare-al nimănui”.

Cine și-ar fi imaginat la Revoluție că peste 20-25 de ani, milioane de români vor alege, de nevoie, să-și încovoaie destinul firesc pentru a-și câștiga un trai mai decent în țări străine? Din câte îmi amintesc, nimeni. Cine ar fi crezut atunci că cea mai răspândită aspirație a tinerilor români va fi aceea de a-și căuta un viitor într-o altă țară decât a lor? Europenizarea României a căpătat deci și o formă destructurantă, dinăuntru în afară. Nu mai este vorba de adaptarea României la Occident ci adaptare prin fuga de România spre Occident.

Despre români se spunea cu îndreptățire că sunt patrioți, dar au o limită de bun simț; că știu să se adapteze, uneori uimind prin sclipire; că fac deosebirea, fără patimă, dintre români și neromâni, admirând sincer calitățile unui german, francez, american sau japonez.

Acum însă tot mai mulți români se țin de vorba cea veche, ”Fă-te frate cu dracul, până treci puntea”.

Câștigul civilizațional al României după integrarea în Uniunea Europeană este uriaș, și totuși impardonabil mai mic decât era normal să fie. Exact așa cum spunea Goethe în Wilhelm Meister: „ Putem comite greșeli; nu trebuie să le construim”.

Trimiterea insistentă și repetată a multor români la cele „de pe vremea lui Ceaușescu” este doar o nostalgie a neputinței, o dovadă a spiritului de „loseri”? Nu cumva oamenii simt că au pierdut absolut pe nedrept ceea ce totuși le aparținea? Câte averi s-au făcut în România post-decembristă din muncă tenace, curaj și talent în raport cu acelea care s-au făcut din prelucrarea prin rapt a unei bucăți din patrimoniul public și punerea lui pe taraba speculei unei piețe insuficient și greșit reglementate? Dintr-un studiu de evaluare aprofundată elaborat de Florin Georgescu, ar rezulta că acest raport este în cel mai bun caz de unu la cinci. Și astfel avem în adevăr o largă categorie de „ looseri”, oameni care au pierdut rău, dar nu au nicio vină. Comună a devenit apatia și lipsa de solidaritate.

În anumite privințe pare că am fi fost dominați de o „energie neagră”, combinația diabolică a unei lăcomii fără limite, în satisfacerea interesului personal, cu o nepăsare tot fără limite, față de statul român și avuția comună a românilor. Încercarea de corectare a acestei stări de lucruri s-a dovedit falsă. Vinovații de lăcomie și nepăsare au fost numărați, indicați și cercetați, sub cupola „ statului de drept”, chiar de vinovați. Numărătoare cam din patru-n patru; la trei vinovați, lăsați deoparte ca nevinovați, un al patrulea arătat că este vinovat, dar, de fapt, era nevinovat. Mașinăria statului a lucrat în gol, cel mai adesea cu un randament absolut negativ, în sensul în care ceea ce se apuca și lua din averea publică era net mai mult decât ceea ce mai rămânea.

Toți economiștii serioși, fie mai de dreapta, fie mai de stânga, recunosc și afirmă că statul are un rol în economie.

Rolul statului este în domeniul reglementărilor favorabile, a construcției de infrastructuri, dar și a comenzilor de stat care pornesc sau repornesc sectoare industriale în suferință, pentru că toate înseamnă multe locuri de muncă, dar și baza pentru inovație industrială, aceea care crește valoarea adăugată a exporturilor. Rolul statului este, prin urmare, strategic și acest rol nu poate fi îndeplinit dacă statul este la discreția lobby-ului marilor afaceri multinaționale ce, evident, urmăresc un cât mai mare profit pe un termen cât mai scurt.

Mulți administratori ai statului român se vor fi îmbogățit abandonând orice fel de pretenție de legitim proprietar, pentru a formula și obține „ dreptul” lor personal! Din acest punct de vedere mare parte din procesul de privatizare a întreprinderilor de stat a fost un oribil eșec.

Economia României s-a aliniat la economia de piață, dar la un nivel dureros de scăzut în ceea ce privește nivelul tehnologic al exporturilor industriale. Astăzi României importă 800.000 tone de fier-beton din cauză că în loc să producă 6 milioane de tone de oțel, cât era acordul de integrare cu Uniunea Europeană produce doar 3,5 milioane.. Tot astăzi, concentratele sărace de cupru produse în România sunt exportate și prelucrate în China!

Cele mai cerute produse românești la export din anii ‘80 – camioane, tractoare, locomotive electrice, autobuze – nu se mai fabrică astăzi în România pentru motivul, imposibil de imaginat acum treizeci de ani, că uzinele producătoare nu mai există!

Cuvintele aceluiași Eugen Lovinescu - „Tradiția se continuă prin progres și progresul se clădește pe tradiție”, sună a gol în conjunctura politicii de astăzi în România. Pe când, în 1925, Lovinescu era îndreptățit să afirme: „Partidul liberal, cel care a susținut, răspândit și înfăptuit formele de viață (occidentale), a fost un partid foarte românesc, cât se poate de românesc, deloc artificial, deloc vândut străinilor”.

Există o ideologie democratică fără substrat economic? Știm că nu. Însăși Uniunea Europeană se naște ca formulă de piață unică a țărilor democratice europene. Nicolae Manolescu cerea pe bună dreptate o privire mai dialectică a raportului dintre specific național și influență străină. Sincronismul culturii române nu poate fi pus la îndoială sub lupa creațiilor lui Constantin Brâncuși, Panait Istrati, Victor Brauner, Mircea Eliade, Emil Cioran, Tristan Tzara, Eugen Ionesco și mulți alții.

Spiritul european recunoaște și sprijină cu putere valoarea națională. O excelentă dovadă a acestui autentic spirit european se vede în faptul că multe lăcașe ale culturii românești, unele dintre ele din patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, au fost reabilitate și înfrumusețate din fondurile Uniunii Europene.

Un pro-european sincer și rațional nu poate fi anti-român, anti-național. Din nenorocire, în politica românească a zilelor noastre, s-au afirmat tineri și chiar partide pentru care însăși demnitatea națională este fără niciun sens. Ba chiar ar fi contra-productivă.

Anti-naționaliștii de astăzi sunt niște demagogi înarmați cu „bâte” leninist-internaționaliste. Statutul istoric de români, spiritul viu românesc este simplificat până la caricatură. Nu din accident, nu din întâmplare, ci intenționat. De ce mai vor cei ce-i disprețuiesc pe români să ocupe înalte funcții în statul român pe care îl anatemizează? O singură explicație: Pentru a-și servi interesul personal de putere și îmbogațire. Dacă o acțiune ce are toate ingredientele unei ilegalități este declarată de un complet de judecată ca fiind legală, ea devine și morală?

Aratați-mi un discurs politic, unul sigur, al unui lider european în care este ignorată ideea de interes național. El nu există! La noi este considerat depășit, dacă nu chiar anti-european.

Din rădăcinile adânci ale existenței naționale, dintr-un comandament al unui subconștient colectiv, asemenea logică înfiorător de egoistă, aceea care îi încadrează pe români doar ca pierzători și ignoranți din fire, trebuie să fie respinsă. Dacă am fi nevăzători și am pipăi operele lui Brâncuși, am avea o oarecare idee corectă despre capodoperele universale (Capetele de copii, Rugăciunea, Măiastra, Mademoiselle Pogany, Cumințenia Pământului, Prometeu, Începutul lumii) dar nu și despre cele universale și profund naționale (Poarta Sărutului, Masa Tăcerii, Coloana fără sfârșit). Când viața națională a fost inundată de civilizația europeană modernă, chiar prin aceasta, ea a devenit mai puternică. A sunat ceasul unei noi generații de români, mai tineri, mai europeni?

Foarte bine. În ce s-ar vedea forța unui nou val? În iubirea mai pragmatică, mai eficientă, dar nu mai puțin sinceră de țara lor.