Ne face pe toți să râdem însă este, mai degrabă, o fire melancolică. A dus-o prost, dar a și trăit bine. Poveștile ei sunt interesante și savuroase. O actriță, o regizoare și, mai nou, un dramaturg de succes.

Este atât de tonică că te umflă râsul imediat ce ai intrat în vorbă cu ea. Sporovăiește oricât și pe aproape orice temă. Are un histrionism fantastic. Când zici că, gata, a epuizat orice mască teatrală, te dă pe spate cu o altă mimică care, culmea, e zot „marca” ei înregistrată.

A distrat, cu rolurile ei de mare comediană, două generații de români. Are peste 30 de filme în care a jucat, și mai multe roluri pe scenă, și nenumărate apariții în diverse scenete televizate. E și normal, la o carieră care se întinde peste jumătate de veac. Lumea o percepe ca pe o mare artistă, dar este și o regizoare de succes. Și, cu siguranță, va rămâne și în istoria dramaturgiei românești cu piesele sale de teatru, de care este foarte mândră.

Altfel, în viața de zi cu zi, este o persoană sobră, extrem de serioasă. Rodica Popescu-Bitănescu este o doamnă care știe tainele vârstei înțelepciunii.

„Lumea spune că doar râd! Da’ eu plâng foarte repede” În lumea teatrului se spune că: „Punctualitatea este politețea regilor”. Asta pentru că, într-un singur caz, debutul unui spectacol începe mai târziu decât ora fixată, și anume când un cap încoronat nu ajunge la timp. Rodica Popescu-Bitănescu n-a întârziat nicio secundă la întâlnirea de pe terasa crâșmei poetului Mircea Dinescu, din Centrul Istoric - botezat cioranian: „Lacrimi și Sfinți”. Se așază, strategic, departe de scrumiera de pe masă. „La nouă ani am aprins prima țigară și m-am lăsat de fumat după un an, când m-a prins tata și m-a bătut. Da’ nu mă deranjează fumul de țigară, ci mirosul chiștoacelor”, se alintă actrița.

E elegantă, atent machiată, poartă bijuterii minimaliste, discrete și are o manichiură impecabilă. Și râde cu veselia unui cintezoi. „Lumea spune că doar râd! Da’ eu plâng foarte repede. Actorul de comedie este cel mai sensibil om de pe pământ Mi-au demonstrat-o Birlic și Dem Rădulescu. Și eu însămi!”, se explică pe ea însăși marea artistă în timp ce butonează un Iphone cu abilitatea unei puștoaice.

 

Fiică de mare moșier trimis la pușcărie

Cum a ajuns o copilă de la țară, din Răsuceni, județul Giurgiu - fost Vlașca, acum opt decenii – o divă a scenei și cinematografiei? Cine au fost părinții ei și ce fel de educație a primit? „Habar n-am! M-am născut într-o familie foarte bogată!”, răspunde pe loc doamna Rodica. După care se ia la harță, amical, cu fotoreporterul, pe motiv că nu-i bine s-o pozeze de aproape. Pică la pace abia după ce vede fotografiile pe displayul camerei. Revine la subiect, de parcă nimic nu s-a întâmplat: „Am trăit perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej care a fost cea mai sinistră... Tata era un moșier foarte mare. Iar mama era de o frumusețe răvășitoare! Avea o talie fantastică de ziceai că e sculptată de Da Vinci. Da’ eu n-am nicio legătură cu ea...”, e melancolică artista.

Povestește că, în acei ani, tatălui său i s-a confiscat averea și toți prietenii familiei au fost trimiși la muncă, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cu domiciliu forțat, sau în lagărele din Siberia: „Pe tata l-au trimis la pușcăria din Pitești, că a fost țărănist de-al lui Iuliu Maniu”.

PPC: „Poate Pică Ceva!”

Doamna Rodica istorisește că a fost, de mică, o fire rebelă: „Educația mea a fost experiența de viață. Sigur că am fost îndrumată de părinți, da’ am făcut ce am vrut eu. Am fost sigură pe mine și foarte obraznică!”. Taică-său ar fi vrut să o facă inginer în construcții sau să devină CTC-istă: „Era vorba aia, PPC: „Poate Pică Ceva„!”. În schimb mama sa a încurajat-o să se facă actriță, mai ales că fratele ei era un actor, în vogă pe atunci, Constantin Bărbulescu, care juca numai roluri de voievozi și împărați: „Mamei îi plăcea teatrul și a fost încântată de idee. Am dat examen și am luat din a doua încercare. Eram 700 de fete pe zece locuri!”. A absolvit IATC-ul în 1960, la numai 22 de ani. Totuși, debutul în filmele de lung metraj, s-a petrecut târziu, la începutul anilor ‚ 70. Cum așa? Se încruntă: „Pentru că eu, când eram studentă, am avut multe propuneri de a face filme, da’ nu aveam voie că ne dădeau afară din facultate! Așa l-au dat afară pe Ilarion Ciobanu! Pentru că a jucat în filme”.

 

Teatrul, filmele și televiziunea

Marea actriță e cunoscută atât datorită scenetelor TV, filmelor, dar și prestațiilor pe scenă. Recent, Tora Vasilescu a declarat că teatrul e cam prea repetitiv..., și că alege filmul. Ce preferă: teatrul, televiziunea sau cinematografia? Și, de ce? Spune că toate sunt total diferite: „La film nuți trebuie decât fața și datele personajului. Se trag mai multe duble și se păstrează cea mai bună. În teatru sunt repetiții nesfârșite și dureroase până ajungi la sufletul personajului. Nu ești un robot, da’ în fiecare seară trebuie să joci foarte bine și să nu trădezi... Să nu te faci că joci! Publicul te simte dacă ești fals. Iar în TV, când ești „live”, e foarte greu dacă ai greșit, că nu mai poți repara. La înregistrări mai ai o șansă”. Și, care i-a fost rolurile cele mai dragi dintre toate cele trei ramuri artistice? Oftează când recunoaște că multe roluri nu i-au plăcut: „Da’ am fost obligată să le joc. M-am chinuit enorm să le dau viață...”. Apoi, trage „tortul” în fața sa. Se laudă, un pic, când vorbește de piesele sale. „Spre exemplu „One woman show – Rendezvous”, după Tudor Mușatescu, unde am interpretat 15 roluri diferite. Iar în filme: „Dumbrava minunată” și „Sosesc păsările călătoare„”.

Femeia bețivă din „Azilul de noapte” și farsa „Bibanului”

Dar între comedie, dramă și tragedie ce alege? Că a fost, în principal, o mare comediană. Recunoaște imposibilul pentru fanii săi: „Sunt o comediană, da’ am preferat întotdeauna filonul tragic, unde sunt mai bună ca în comedie. Spre exemplu, rolul Nastenka, o căzătură de femeie bețivă, curvă dar sensibilă, din „Azilul de noapte”, a lui Gorki”. Mai recunoaște și că celebritatea i-a adus-o, însă, televiziunea: „E vorba de emisiunea de divertisment „La Hanul Ancuței”, difuzată din 1985. Acolo eram chiar hangița. Prezentam, recitam și cântam! Doamne ce-mi mai plăcea când cântam...”. Și care este cea mai haioasă amintire din îndelungata sa carieră? Începe să râdă, cristalin, înainte să povestească: „Asistam, din culise, la o scenă în care Dem Rădulescu trebuia să răspundă la un telefon în care vorbea cu un superior. Regizorul tehnic i-a făcut o farsă. I-a făcut legătura din sală cu el, care era tot în culise. Când Bibanu a zis „Alo”, și i-a răspuns regizoru’, a făcut ochii mari, s-a blocat, a făcut o pauză și am văzut cum ochii lui largi s-au făcut oblici. Și-a revenit repede, că avea umor și prezență de spirit. Da’ noi neam tăvălit de râs!”.

 

„Pe timpul lui Dej am îndurat foamea, frigul și frica! Teama mi-a rămas!”

Chiar, ce venituri are Rodica Popescu-Bitănescu? Ce pensie are? Cum stă treaba cu drepturile de autor? Se respectă sau nu? Răspunde pe loc, fără să stea pe gânduri: „Eu am contracte ca dramaturg, regizor și actriță! Sunt o persoană respectată din punct de vedere al contractelor. Nu mă laud că mor de foame, ca alții. Cei care nu au angajamente pot să aibă probleme. Eu, nu!”. Nu știe dacă drepturile sale de autor îi sunt repectate 100%, dar speră că da. Despre pensie a uitat să ne spună.

În 2002, Ion Iliescu i-a conferit „Ordinul Național Serviciu Credincios în grad de Cavaler”. Are vreun beneficiu material de pe urma acestei medalii? E spontană: „Nuuuu! E doar simbolică”.

Artiștii sunt spirite libere. Vorbesc vrute și nevrute. S-a simțit, pe vremea lui Ceaușescu filată de Securitate? A turnat-o cineva? Și dacă da, cine și de ce? Se înfiorează: „Evident. Că tata era închis politic și tot timpul mi-era frică să nu fac vreo greșeală și să mă trimită și pe mine la Canal sau în Siberia”. Mai că se răstește: „Tu înțelegi că frica asta mi-a rămas până astăzi!? Pe timpul lui Gheorghiu-Dej am îndurat foamea, frigul și frica! Frica mi-a rămas!”.

Plocoanele de la prim-secretarii PCR și noua generație de actori

Își amintește că pe timpul lui Ceaușescu, la începuturi, a fost o perioadă mai relaxată și că se făceau multe filme: „Făceam și spectacole în țară și se câștiga bine din „Șușe„, cum li se spunea, și din filme. Prim-secretarii PCR județeni ne ofereau saci cu carne, mezeluri... Și crenvurști! Cine avea, atunci, crenvurști, era mare boier! Ne mai dădeau calupuri de brânză, lazi cu vin și navete cu fructe de sezon. Se dădea portbagajul de asfalt, de plin ce era. Da’, după ‚ 72, când s-a întors Ceaușescu din Coreea de Nord, s-a răsturnat totu’ în rău!”. Nu mai știe cum sunt astăzi remunerați actorii: „Noi câștigam bine. Azi e totul confidențial. Eu, una, nu mă plâng”.

Din tânăra generație de actori și actrițe, promovată mai mult la televizor, cine îi place și cine nu? Iar trage spuza pe turta sa. Pe undeva, de înțeles. Bate cu pumnul în masă: „Eu am scris piese de teatru pentru actori tineri. Poate sunt singura. Un exemplu de actriță tânără, frumoasă și profesionistă este Iuliana Călinescu, care joacă mai în toate piesele mele: „Cinci femei de tranziție„, „Interesul poartă fesul” și „Cacealmaua”. Da’ sunt foarte mulți tineri actori care îmi plac enorm. Nu dau nume ca să nu uit vreunul”

 

Artista, dramaturgia și politica

La ce emisiuni TV se uită? O interesează talk-show-urile politice? Ce filme vede? Mai merge la teatru, ca spectator? Dă din umeri: „De un an aproape că nu mai deschid televizorul. Sunt emisiuni ieftine din care nu pot învăța nimic. Îmi pierd timpul!”. Adaugă că îi place muzica simfonică și opera, dar și filmele psihologice, cu condiția să aibe coloana sonoră foarte bună: „Dacă ilustrația muzicală nu e bună schimb canalul”. Merge și la teatru, ca spectatoare. Plătește biletul? O umflă râsul: „Cum să cumpăr bilet acasă la mine, în teatrele în care joc?”.

Apropo, nu a tentat-o niciodată politica? A curtat-o vreun partid? Și, dacă da cine anume, și de ce nu s-a băgat? Unii colegi de-ai săi au cariera artistică dublată de una politică. Spre exemplu: Mircea Diaconu - europaramentar, Ion Caramitru și George Ivașcu – fost și actual ministru al Culturii, regretatul Ion Dolănescu și Irina Loghin - ex-deputați și mai sunt și alții. Rodica Popescu-Bitănescu se strâmbă: „Am fost curtată de nenumărate partide. Nu m-am înscris în niciunul. Pentru politică îți trebuie o pregătire economică, politică și juridică. Iar eu sunt, în primul rând, dramturg. Rolul meu este să scriu despre ce se întâmplă în țară, din punct de vedere politic, nu să fac eu politică dintrr-un partid. Nepricepuți sunt mulți în Parlament. Trebuie să mai fiu și eu una în plus?”.

 

Dramaturg, regizoare și actriță

Pe rând, colegii din generația sa au început să ne părăsească. Cu cine se mai întâlnește și vorbește? Devine, brusc, foarte sobră: „Eu, în general, nu mă întâlnesc cu nimeni. Sunt o fire foarte retrasă, în ciuda faptului că unii spun că râd mult. Da’ io râd foarte puțin! Și, nu cred în prieteniile cu artiștii... Am o singură prietenă, din copilărie și, slavă Domnului, nu locuiesc cu ea!”. Deși pensionară este foarte activă. Este, în continuare, actriță, dar și regizoare și chiar dramaturg. A scris cinci piese de teatru. Are chiar un festival de dramaturgie care îi poartă numele. La ce anume lucrează acum? Trage aer în piept și se mândrește. „Țin foarte mult să fiu prezentată ca dramturg, regizor al propriilor piese și actriță”, stabilește dânsa ordinea calităților sale. Și, continuă, în același registru: „Acum, principala mea profesie este dramaturgia. Prima piesă, „Cinci femei de tranziție„, se joacă, săptămânal, de 16 ani, cu casa închisă! Iar cea mai recentă, „Cacealmaua”, e o piesă fix la zi”.

 

„Aș fi fost nebună să mă gândesc la Hollywood!”

Nu a tentat-o niciodată să emigreze? Să-și valorifice talentul în străinătate? Mirajul Hollywood-ului, de pildă, nu a atras-o? Iarăși râde, cu hohotele ei inconfundabile: „Aș fi fost nebună să mă gândesc la Hollywood. E adevărat, am fost de multe ori în străinătate și mi s-a propus să rămân acolo. Dar nu pentru actorie. Mi s-au oferit hoteluri, să le manageriez. Am refuzat. Eu am vrut acasă, în țară, să stau cu mama și alături de spectatorii mei care mă iubesc și m-au validat ca actriță și ca dramaturg. Mă înclin în fața lor!”. Insistă tare pe treaba asta cu dramaturgia. Povestește că, venit la noi în țară, Yves Montand „s-a dat la ea”. „Eram tânără actriță începătoare. Mă agresa..., mă ținea de mână..., îmi zicea că vrea să mă ia la Paris cu el, unde să joc și să mă propulseze ca actriță”, își amintește doamna Rodica, cu plăcere, cum a curtat-o marele star francez. Concluzionează: „L-am refuzat!”.