De trei zile, gazetele şi televiziunile se tot agită să afle cine a fost în spatele loviturii date de DNA marţi seara când i-a arestat pe omul de afaceri Puiu Popoviciu şi pe directorul DGIPI Cornel Şerban.
O fi Băsescu? Or fi serviciile? O fi Vanghelie? Dincolo de acest exerciţiu de dat cu presupusul, problema mult mai gravă este a tabloului pe care-l dezvăluie indirect acţiunea DNA: acela al unei Românii jefuite sistematic, cu acte în regulă, de rechinii imobiliari, cu sprijinul politicienilor îmbogăţiţi peste noapte, şi mai ales cu sprijinul serviciilor secrete şi al unor magistraţi.
Disimulat cu perdele de fum mediatice de câte ori este înfăţişat opiniei publice, acest tablou se încăpăţânează să nu dispară. Şi nici nu poate să dispară, de vreme el reflectă însăşi structura puterii din această ţară, adică sistemul ticăloşit - care deocamdată prosperă. Doar nu ne imaginăm că domnul Popoviciu, de pildă, care a beneficiat sistematic de asocieri cu instituţii sau societăţi de stat cărora le-a luat terenurile la un preţ de nimic, va fi judecat rapid. Dimpotrivă, ne putem aştepta ca eventualul său proces să treneze, cum trenează şi procesul lui Dinu Patriciu, până când vor interveni termenele de prescripţie, sensibil scurtate de noul Cod Penal.
Cazul fostului director al DGIPI, complementar cazului Popoviciu, ne îndeamnă să medităm asupra obsesiei PSD de a conduce fosta „doi ş’un sfert”: nu cumva pentru a pune mâna pe instrumentele de şantaj de care dispune acest serviciu secret neoficial? Dacă vrea să-şi repereze onoarea, ministrul Nica ar trebui să desfiinţeze DGIPI, aşa cum Monica Macovei a desfiinţat SIPA.
Ne puteți urmări și pe Google News
În centrul puterii din România se află, aşadar, un „păcat originar”: asocierea unor politicieni, oameni de afaceri, servicii şi a unei părţi a magistraţilor în scopul spolierii avuţiei publice. Astfel, clasa politică românească s-a transformat în castă, iar cei care vor să pătrundă fie sunt iniţiaţi, ca în societăţile secrete, fie acceptă un rol marginal, de regulă decorativ. Acesta din urmă este cazul intelectualilor intraţi în politică, cu iluzia că o vor schimba. Sever Voinescu a simţit pe propria piele ostilitatea politicienilor de profesie faţă de inteligenţa critică atunci când a afla că şi unii parlamentari PD-L au votat împotriva numirii sale în funcţia de secretar al Camerei. Ar trebui să ne dăm seama că sarcasmul Elenei Băsescu la adresa „presei şi intelectualilor care plutesc deasupra partidelor” nu reprezenta o atitudine singulară.
Şi totuşi, PDL este singurul partid care a deschis uşa intelectualilor. În rest, PSD i-a detestat întotdeauna pe faţă, în spirit comunist, chiar şi pe cei care în 2000 l-au susţinut pe Ion Iliescu. La fel de ostil le este şi PNL, care nu le iartă că au fost împotriva suspendării lui Traian Băsescu. Proaspătul lor lider, Crin Antonescu, îl acuza de curând pe Gabriel Liiceanu de „rea credinţă” la super-intelectuala emisiune „Sinteza Zilei” de la Antena 3. Iar dacă judecăm după reacţiile de pe forum la articolele scrise de Andrei Pleşu şi de Alina Mungiu-Pippidi, ne dăm seama că agenţii de propagandă pe net ai celor două partide nu dorm, ci lansează sistematic insulte şi acuzaţii în cel mai autentic spirit ceauşist.
Ceea ce nu au înţeles intelectualii angajaţi în politică este că, în România, politica, cel puţin deocamdată, nu se face în numele binelui public, ci al intereselor de castă, iar tranzacţiile şi compromisurile la limita respectabilităţii nu sunt accidentale, ci fac parte din substanţa sa. În consecinţă, cei care reprezintă şi susţin judecata critică, gândirea liberă, intransigenţa principială sunt nechemaţi în politică şi ar trebui să se elibereze de iluzia că sistemul ticăloşit poate fi învins din interior.
Recomandările noastre
