Am întâlnit oameni bătrâni la 20 de ani și tineri... la 60-70 de ani. Opinia socială, care se transformă la un moment dat în presiune socială, este întâlnită la tot pasul.
Dacă îi dăm putere sau nu, depinde de echilibrul fiecăruia dintre noi. În definitiv, ce contează? Eu cred că foarte mai mult contează echilibrul pe care îl avem cu noi înșine. Iubindu-ne, îi putem iubi pe cei de lângă noi. Apreciindu-ne, ne putem aprecia semenii. Având încredere în noi, dăm credit celor apropiați. Îngrijindune, ne respectăm pe noi, dar îi respectăm și pe ceilalți. Și aceste lucruri le putem face oricând, oricare ar fi vârsta biologică.
Nu de puține ori, pacientele care apelează la intervenții estetice au nevoie de împăcare cu ele însele: „E adevărat că au trecut anii, însă mă simt la fel de tânără. Și observ din ce în ce mai des diferența dintre cum gândesc, ce simt și ce exprim prin înfățișarea mea. Ridurile de pe față nu au legătură cu ceea ce simt, cu ceea ce gândesc. E o contradicție destul de mare și nu știu cum să o echilibrez.”
Asta mi-a spus o pacientă, înainte de a începe consultația.
Și tot cam așa îmi spune majoritatea femeilor trecute de vârsta de 50-55 de ani. Înfățișarea lor s-a modificat în timp, dar nu și spiritul. Și atunci ce se întâmplă cu această contradicție dintre aspect și simțiri? Cum poate fi rezolvată sau măcar îmblânzită? Doar prin înțelegere și acceptare? Prin împăcarea cu faptul că s-au așezat niște ani peste chip?
Împăcarea este necesară, dar nu suficientă. Trebuie să știm să ne vorbim și să ne ascultăm. Iar, înainte de toate, să fim sinceri cu noi înșine. Asta nu cere socoteală nimănui.
La consultație, de multe ori, pacientele încearcă mai întâi să îmi expună rațiunea pentru care se află la mine în cabinet. Sunt două motive principale pentru care ele fac asta. Primul este acela de a se auzi pe ele însele și de a primi propria lor aprobare pentru faptul că se află într-un cabient de chirurgie estetică. Expunând totul cu voce tare, își dau singure consimțământul pentru ceea ce urmează să facă. Pe măsură ce își spun povestea, își explică gradual motivele care le-au determinat să vină la cabinet: încep prin simpla observație asupra modificărilor apărute și încheie cu faptul că… „a trecut atâta timp și pentru mine nu am reușit să fac mai nimic. M-am trezit la vârsta asta și îmi pare rău că nu m-am gândit mai demult și la mine”.
Al doilea motiv este acela de a primi de la mine aprobarea că fac bine ceea ce fac. Că nu cer mult și că nu exagerează. Că au dreptul să apeleze la intervențiile estetice, chiar dacă au trecut la o vârstă care le cataloghează drept bătrâne. Care este limita vârstei la care avem voie să facem anumite lucruri și pentru noi? Și ce anume face această delimitare, între tânăr și bătrân?
Adevărul este că vârsta nu reprezintă decât o cifră. Simțim asta și la 20, și la 30, și la 60 de ani…Dar ceea ce nu știu cei de 20 de ani este că vor simți la fel și ei, la 60 de ani.
Recomandările noastre
