Rheinmetall AG și părerologii români

Germania nu are doar o tradiție inginerească excepțională, ci și una dintre cele mai puternice tradiții militare din istoria Europei și a întregii lumi. De la armata prusacă a lui Frederic cel Mare, care a transformat disciplina, instrucția și organizarea într-o veritabilă știință a războiului, până la armatele germane din cele două războaie mondiale, soldatul german a dobândit reputația unui combatant de o remarcabilă pregătire profesională, disciplină, rezistență și eficiență tactică.

Numeroși istorici militari au considerat armata prusacă și, ulterior, armata germană drept repere ale profesionalismului militar, iar adversarii Germaniei au recunoscut adesea calitățile organizatorice și tactice ale trupelor sale; chiar și în cel de-al Doilea Război Mondial, purtat de Germania nazistă în slujba unui regim criminal, performanțele tactice ale unor unități germane au fost studiate de academiile militare ale statelor care au învins-o.

Această reputație nu poate șterge crimele comise de Wehrmacht și de alte structuri militare ale regimului nazist, dar un lucru este greu de contestat: Germania a creat una dintre cele mai influente școli de gândire militară din istoria modernă, în care disciplina, pregătirea profesională, inițiativa tactică și superioritatea tehnologică au reprezentat elemente fundamentale.

Rheinmetall aparține acestei îndelungate tradiții industriale și militare, continuate astăzi în cadrul unei Germanii democratice, membră NATO, care își pune capacitatea tehnologică în serviciul apărării europene.

Una dintre cele mai spectaculoase dovezi ale geniului ingineresc german se află într-un domeniu care a schimbat nu doar istoria războaielor, ci însăși istoria omenirii: tehnologia rachetelor. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, inginerii germani, sub conducerea lui Wernher von Braun, au dezvoltat racheta balistică V-2, primul obiect construit de om care a atins spațiul cosmic, în cadrul unui test efectuat în 1944. Era o realizare tehnologică revoluționară, chiar dacă fusese concepută ca armă a regimului nazist și produsă inclusiv prin munca forțată a unor prizonieri, dintre care mii au murit.

După război, atât americanii, cât și sovieticii au înțeles imediat valoarea extraordinară a cunoștințelor acumulate de specialiștii germani și s-au grăbit să le valorifice. Wernher von Braun a ajuns în Statele Unite, unde a devenit una dintre figurile centrale ale programului spațial american, conducând dezvoltarea uriașei rachete Saturn V, care avea să transporte astronauții misiunii Apollo 11 spre Lună, în 1969. Sovieticii, la rândul lor, au studiat tehnologia germană și au folosit experiența unor specialiști germani în primele etape ale propriului program de rachete. Ce demonstrație extraordinară a influenței inginerești germane: tehnologia dezvoltată inițial pentru distrugere a contribuit, după război, la deschiderea drumului omenirii către Lună!

De la rachetele balistice la explorarea spațiului cosmic, contribuția germană a fost una dintre cele mai importante din istoria tehnologiei moderne. Iar această performanță nu trebuie confundată cu meritele exclusive ale unei națiuni, ci înțeleasă ca dovadă a forței unei școli inginerești ale cărei realizări au depășit granițele Germaniei și au influențat progresul tehnologic mondial.

Astăzi, România are o ocazie istorică de a intra în elita industriei europene de război. Și spun deliberat „industrie de război”, nu „industrie de apărare”, expresie care, din dorința de a îmblânzi realitatea, ascunde o parte esențială a adevărului militar: un război nu se câștigă numai apărându-te, ci și prin capacitatea de a trece la contraofensivă, de a lovi adversarul și de a-i înfrânge voința de a continua lupta. Dar, ca de obicei, nu lipsesc cei care se pricep la orice, mai puțin la ceea ce discută.

Există în România o categorie de oameni care nu construiesc nimic, nu inventează nimic, nu produc nimic, nu riscă nimic, dar care au întotdeauna ceva de obiectat atunci când altcineva încearcă să construiască, să inventeze, să producă sau să investească. Îi întâlnim în politică, în presă, în studiourile de televiziune, printre analiștii de serviciu, printre specialiștii autoproclamați și, mai ales, în acea specie atât de prolifică a vieții publice românești: părerologul universal, omul care dimineața explică politica monetară, la prânz strategia militară a NATO, după-amiaza industria europeană de armament, iar seara, înainte de culcare, rezolvă problemele geopolitice ale omenirii.

Ultima lor preocupare este Rheinmetall, gigantul german al industriei de apărare, care a decis să investească în România și să participe la dezvoltarea unei capacități industriale de importanță strategică. În loc să discutăm despre tehnologie, despre transferul de cunoștințe, despre locuri de muncă, despre cercetare, despre capacitatea României de a produce componente esențiale pentru propria apărare, asistăm la un spectacol familiar: suspiciuni, insinuări, comparații superficiale, patriotism de studiou și indignare la comandă, bine remunerată.

Firește, orice investiție trebuie examinată, orice contract trebuie negociat în interesul statului român și orice cheltuială publică trebuie justificată.

Dar există o diferență uriașă între vigilența legitimă și contestarea din reflex, între analiza competentă și vorbăria gălăgioasă, între apărarea interesului național și incapacitatea de a recunoaște o oportunitate atunci când aceasta îți bate la ușă. Iar în cazul Rheinmetall, această diferență devine aproape dureroasă.

Germania nu a devenit una dintre cele mai puternice economii ale lumii pentru că a avut noroc, pentru că a descoperit zăcăminte miraculoase sau pentru că politicienii săi au ținut discursuri patriotice mai frumoase decât ale altora. Germania a devenit Germania prin școală, cercetare, inginerie, disciplină industrială, organizare și, mai ales, printr-un respect aproape obsesiv pentru muncă, pentru competență și pentru calitatea lucrului bine făcut. În spatele marilor sale performanțe economice se află o tradiție de peste un secol și jumătate, construită în universități politehnice, laboratoare, institute de cercetare și uzine în care precizia nu este o figură de stil, ci o condiție a performanței, iar mediocritatea nu este un criteriu de promovare, așa cum se întâmplă atât de des în România.

Mercedes-Benz, BMW, Porsche, Bosch, Siemens, BASF, Zeiss, ThyssenKrupp și Rheinmetall nu sunt accidente fericite ale istoriei; sunt expresii diferite ale aceleiași culturi industriale, ale unei civilizații tehnice care a înțeles, cu mult înaintea altora, că prosperitatea nu se proclamă de la tribuna Parlamentului, nu se obține prin discursuri patriotice și nu se construiește în studiourile de televiziune, ci în laboratoare, în universități și în fabrici. Germania a înțeles că puterea unei națiuni nu se măsoară în intensitatea declarațiilor politice, ci în capacitatea ei de a transforma inteligența, munca și disciplina în performanță economică și tehnologică.

După 1945, Germania și Japonia, două țări învinse, devastate de război, cu orașe transformate în ruine, fabrici distruse și economii aproape paralizate, au reușit să redevină, în numai câteva decenii, mari puteri economice ale lumii. Nu pentru că ar fi dispus de resurse naturale nelimitate, nu pentru că ar fi beneficiat exclusiv de împrejurări favorabile, ci pentru că au știut să valorifice, inclusiv cu ajutorul reconstrucției și al sprijinului extern, ceea ce războiul nu reușise să distrugă: capitalul uman, competența tehnică, inteligența inginerească, disciplina muncii și capacitatea extraordinară de organizare.

Germania a demonstrat că poți pierde un război, poți pierde fabrici, infrastructură, piețe și o mare parte din avuția națională, dar că, atâta vreme cât păstrezi capacitatea de a produce cunoaștere, tehnologie și performanță industrială, poți reconstrui o economie și poți redeveni una dintre marile puteri ale lumii.

România, în schimb, a oferit lumii demonstrația aproape neverosimilă a fenomenului invers: poți avea fabrici, uzine, specialiști, școli de inginerie, tradiție industrială și resurse naturale, poți moșteni o infrastructură productivă construită de generații întregi și, cu toate acestea, poți ajunge să pierzi o bună parte din ea fără să fi trecut printr-un război, fără bombardamente, fără ocupație militară și fără ca vreun inamic să-ți fi distrus capacitățile industriale. Este suficient să ai, vreme de decenii, conducători incapabili să distingă între restructurare și distrugere, între privatizare și lichidare, între interesul național și interesele de partid.

Germania și Japonia au reconstruit, după un război devastator, ceea ce le fusese distrus. România a reușit, în timp de pace, să distrugă o parte din ceea ce construise. Iată un paradox istoric despre care ar merita să discute marii noștri analiști, înainte de a începe să dea lecții despre oportunitatea colaborării României cu Rheinmetall.

Fondată la 13 aprilie 1889, la Düsseldorf, Rheinmetall AG este cel mai mare și mai important producător german din industria de război, un gigant industrial a cărui tradiție traversează trei secole calendaristice și a cărui experiență înglobează domenii esențiale ale tehnologiei militare, de la artilerie, muniții și vehicule blindate până la sisteme de protecție și tehnologii de ultimă generație. Nu este o companie apărută peste noapte, produsul unei conjuncturi economice favorabile sau beneficiara întâmplătoare a unor contracte guvernamentale, ci expresia unei tradiții inginerești germane construite în peste 130 de ani de cercetare, inovație, producție industrială și acumulare de cunoștințe tehnologice.

Istoria industriei militare germane nu poate fi despărțită de cele două războaie mondiale și, mai ales, de crimele regimului nazist.

Dar recunoașterea acestui trecut nu presupune negarea performanțelor tehnice și nici ignorarea faptului că Germania democratică a transformat o parte importantă a acestei moșteniri inginerești într-o industrie integrată în sistemul de securitate occidental. Rheinmetall AG produce astăzi sisteme militare utilizate de armatele unor state NATO, dispunând de infrastructură proprie de cercetare, capacități avansate de dezvoltare și o experiență remarcabilă în integrarea tehnologiilor militare complexe. Nu vorbim despre un atelier care asamblează arme după desene cumpărate de pe internet, nici despre o întreprindere care supraviețuiește din contracte ocazionale și subvenții politice, ci despre unul dintre pilonii industriei europene de apărare, o companie care nu doar fabrică armament, ci participă la definirea standardelor tehnologice ale războiului modern.

Iar când o asemenea companie decide să dezvolte capacități de producție în România, întrebarea inteligentă nu este de ce vine, ci cum putem obține maximum de avantaje din această colaborare. Câtă tehnologie va fi transferată? Câți ingineri și specialiști români vor fi pregătiți? Câte întreprinderi românești vor deveni furnizori și câte locuri de muncă vor fi create? Ce drepturi de producție și ce acces la tehnologii avansate vom dobândi?

Ce capacități industriale vor rămâne efectiv în România și cât de mult va crește independența noastră în domeniul apărării? Și, mai ales, vom avea inteligența politică, viziunea economică și competența administrativă necesare pentru a transforma această colaborare într-un punct de plecare pentru renașterea industriei militare românești, astfel încât România să nu rămână doar o piață de desfacere sau un simplu teritoriu de producție pentru companiile străine, ci să devină ea însăși un producător de tehnologie militară, capabil să cerceteze, să inoveze, să fabrice și să concureze pe piețele internaționale?

Să ne imaginăm că România ar avea posibilitatea să atragă o investiție industrială de mare anvergură de la BMW, iar în studiourile televiziunilor ar apărea imediat tot felul de specialiști, analiști și părerologi care să explice, cu aerul superior al unor oameni convinși că dețin adevărul absolut, că investiția nu reprezintă mare lucru, fiindcă și Renault sau Fiat produc automobile. Desigur că produc, uneori automobile excelente, fiecare potrivit propriei tradiții inginerești și propriului segment de piață.

Dar a pretinde că BMW, Renault și Fiat sunt echivalente doar pentru că toate trei fabrică automobile înseamnă să nu înțelegi diferența dintre mărcile premium și cele de volum, dintre strategiile industriale, nivelurile de specializare tehnologică și pozițiile ocupate pe piața mondială. Înseamnă, în ultimă instanță, să confunzi apartenența la aceeași industrie cu egalitatea performanțelor și a competențelor industriale.

Italia are companii prestigioase, precum Leonardo și Beretta, iar Franța se poate mândri cu Dassault Aviation, Thales, Safran și Nexter, astăzi parte a grupului KNDS, nume importante ale industriei europene de apărare, unele dintre ele lideri mondiali în domeniile lor.

Numai că a pune semnul egalității între Beretta și Rheinmetall doar pentru că ambele produc armament este aproape la fel de absurd ca a compara un constructor de automobile cu unul de avioane numai pentru că amândoi folosesc motoare. Beretta este un producător istoric de arme de foc, cu o experiență remarcabilă în domeniul armamentului individual; Rheinmetall este un gigant industrial care dezvoltă și produce muniții, sisteme de artilerie, vehicule blindate și tehnologii militare complexe, dispunând de capacități de cercetare, dezvoltare și integrare industrială de o cu totul altă anvergură.

Așadar, problema nu este că unii produc arme mai bune decât alții, ci că unii produc arme, în timp ce alții sunt capabili să dezvolte sisteme militare complexe, să integreze tehnologii și să influențeze evoluția întregii industrii de apărare. Iar cine nu înțelege această diferență ar trebui să fie ceva mai prudent atunci când își etalează competența în studiourile de televiziune, uneori într-un limbaj care nu face cinste nici instituțiilor care îi angajează, nici școlilor pe care le-au absolvit.

Asta nu înseamnă că Rheinmetall este superior oricărei companii franceze sau italiene în toate domeniile. Înseamnă însă că, atunci când România discută despre construirea unei fabrici de pulberi, despre transfer de tehnologie, cercetare și integrarea propriei industrii într-un mare sistem european de producție militară, comparațiile trebuie făcute între capacități industriale reale, tehnologii, investiții și rezultate, nu între nume de companii înșirate la întâmplare, ca într-un catalog comercial, de oameni care par să creadă că simpla cunoaștere a unor mărci comerciale îi transformă în experți ai industriei militare.

Iar dacă cineva consideră că România ar putea obține condiții mai bune de la o companie franceză, italiană sau din orice altă țară, foarte bine! Să prezinte oferta, tehnologia, investiția, garanțiile și avantajele concrete. Să demonstreze că alternativa este superioară. Dar să respingi o investiție Rheinmetall doar pentru că ai auzit că există și Beretta, Leonardo sau Thales nu înseamnă să aperi interesul național, ci să confunzi patriotismul cu ignoranța, competența industrială cu părerologia de televiziune și interesul strategic al României cu propriul orgoliu de comentator care vorbește despre orice, chiar și atunci când nu înțelege mare lucru din ceea ce spune.

La 3 noiembrie 2025, România și Rheinmetall au semnat acordul pentru constituirea societății Rheinmetall Victoria SA, un proiect destinat construirii unei fabrici de pulberi propulsive și încărcături modulare pentru muniție, în orașul Victoria, județul Brașov.

Datele anunțate sunt cât se poate de concrete: o investiție totală de peste 500 de milioane de euro, aproximativ 700 de locuri de muncă preconizate și o societate în care Rheinmetall urmează să dețină 51% din acțiuni, iar Pirochim Victoria, companie din grupul Romarm, 49%. Capacitatea anuală planificată este de aproximativ 300.000 de încărcături modulare, pentru fabricarea cărora vor fi necesare circa 750 de tone de pulbere, la care se adaugă alte 200 de tone de pulbere propulsivă destinate cererii interne. Fabrica va produce inclusiv precursori energetici, precum nitroceluloza, iar începerea producției este prevăzută, potrivit calendarului anunțat de Rheinmetall, pentru anul 2028.

Acestea sunt, deocamdată, obiectivele anunțate ale proiectului, nu rezultate deja obținute, dar dimensiunea lor arată cât de importantă poate deveni această investiție pentru România.

Nu discutăm despre simpla cumpărare a unor produse militare finite, ci despre posibilitatea de a produce pe teritoriul național materiale esențiale pentru fabricarea muniției, într-o perioadă în care Europa a redescoperit, sub presiunea războiului din Ucraina, cât de periculoasă poate deveni dependența de capacități industriale insuficiente sau de furnizori externi.

Pulberea propulsivă nu este un amănunt tehnic rezervat specialiștilor; fără ea, muniția nu poate fi utilizată, oricât de performante ar fi tunurile, obuzierele sau sistemele de artilerie care trebuie să o folosească. Iar o țară care depinde integral de importuri pentru asemenea componente strategice nu își controlează pe deplin propria capacitate de apărare, fiind obligată să aștepte ca alții să producă, să aprobe și să livreze ceea ce îi este indispensabil în momentele în care timpul poate face diferența dintre securitate și vulnerabilitate.

Firește, contractul trebuie supravegheat cu maximă exigență. Participația statului român, finanțarea, proprietatea asupra tehnologiilor, condițiile de aprovizionare, drepturile comerciale și avantajele efective pentru industria națională trebuie analizate fără concesii. Dar este una să negociezi dur cu Rheinmetall, pentru ca România să obțină maximum de beneficii, și cu totul altceva să compromiți, prin suspiciuni gratuite și comparații superficiale, o investiție de importanță strategică doar pentru că vine din Germania sau pentru că ai descoperit că și alte țări europene au fabrici de armament.

România a avut o industrie de război importantă, a avut fabrici de muniție, uzine mecanice, ingineri și muncitori specializați, o tradiție industrială și o școală tehnică de care ar fi putut să profite pentru a deveni un actor important pe piața europeană a armamentului. O parte dintre aceste capacități s-au degradat, altele au supraviețuit cu dificultate, iar unele au rămas captive într-un sistem de subfinanțare cronică, management politizat, investiții insuficiente și absență a unei strategii industriale coerente.

Nu Rheinmetall a produs aceste probleme. Nu inginerii germani au împiedicat România să-și modernizeze industria militară, nu companiile franceze sau italiene sunt responsabile pentru faptul că, după mai bine de trei decenii de promisiuni, România continuă să aibă dificultăți în dezvoltarea unor capacități industriale esențiale. Responsabilitatea aparține celor care au condus această țară, guvern după guvern, și care au confundat prea adesea strategia industrială cu numirea unor directori, competența managerială cu fidelitatea politică și interesul național cu interesul de partid. Tocmai de aceea, spectacolul unor politicieni care contestă astăzi marile parteneriate industriale, fără să prezinte o alternativă credibilă, are ceva profund ridicol: oameni aparținând unei clase politice care nu a fost capabilă să construiască o industrie militară modernă se grăbesc acum să dea lecții despre cum ar trebui construită aceasta.

Și atunci se naște o întrebare pe care politicienii români ar trebui să o audă mult mai des: cum este posibil ca România, o țară cu o tradiție industrială reală, cu școli tehnice respectabile, cu ingineri valoroși și cu resurse umane considerabile, să nu fi reușit, în mai bine de trei decenii, să creeze un grup industrial de anvergura Rheinmetall? Unde au dispărut ambiția, viziunea și capacitatea de organizare necesare unui asemenea proiect? Și, mai ales, cine răspunde pentru această uriașă oportunitate istorică ratată?

Desigur, nici Rheinmetall nu este o organizație filantropică. Este o companie care urmărește profitul, contractele și consolidarea propriei poziții pe piața internațională. Nici nu ar putea fi altfel. Dar tocmai aici intervine responsabilitatea statului român: să negocieze inteligent, ferm și profesionist, astfel încât interesul comercial legitim al partenerului german să se transforme în beneficii industriale, economice și strategice durabile pentru România. Nu este treaba Rheinmetall să reconstruiască industria militară românească din patriotism; este treaba statului român să facă din această investiție un instrument al reconstrucției sale industriale.

O investiție străină nu devine automat bună pentru că este germană, după cum nu devine automat rea pentru că este străină. Valoarea ei se măsoară în ceea ce rămâne în România după ce discursurile politice s-au încheiat, camerele de televiziune s-au stins și politicienii au plecat de la putere: fabrici, tehnologie, specialiști, capacități de producție, exporturi, venituri și o mai mare autonomie strategică. Pentru că, în definitiv, patriotismul economic nu se măsoară în discursurile celor care se opun investițiilor străine, ci în capacitatea celor care conduc România de a transforma aceste investiții în putere industrială românească.

Avem opinii despre industria germană, dar prea puține investiții proprii în cercetare. Avem specialiști în strategii militare la fiecare televiziune, dar încă ne luptăm să modernizăm capacități industriale moștenite din secolul trecut. Avem politicieni care vorbesc neîncetat despre suveranitate, independență și interes național, dar care, atunci când trebuie să transforme aceste cuvinte în fabrici, tehnologii, investiții și locuri de muncă, descoperă brusc că discursurile sunt mult mai ușor de produs decât rezultatele.

Colaborarea cu Rheinmetall nu este un certificat de bună purtare acordat Germaniei și nici un act de supunere față de capitalul străin. Este o oportunitate de a reconstrui o parte din forța industrială a României, într-un domeniu în care competența tehnologică, capacitatea de producție și independența aprovizionării nu mai reprezintă simple avantaje economice, ci pot deveni condiții ale securității și chiar ale supraviețuirii naționale.

Dar dacă România va transforma și această oportunitate într-un nou război al orgoliilor politice, al suspiciunilor fără dovezi și al părerilor fără competență, atunci problema nu va mai fi Rheinmetall, nici Germania și nici capitalul străin. Problema va fi incapacitatea noastră de a recunoaște o oportunitate, de a o negocia inteligent și de a o transforma într-un avantaj național durabil.

Iar dacă peste douăzeci de ani vom constata că alte țări europene au devenit mari centre ale industriei de război, în timp ce România continuă să cumpere de la ele ceea ce ar fi putut produce acasă, să nu ne grăbim să dăm vina pe germani, pe francezi, pe italieni sau pe Uniunea Europeană. Să ne amintim de guvernele care au promis și n-au construit, de politicienii care au confundat suveranitatea cu discursurile patriotarde și de toți acei specialiști de televiziune care au avut întotdeauna o părere despre orice, dar prea rar o soluție pentru ceva.

Și, până la urmă, aceasta este marea noastră problemă: Germania produce Rheinmetall. România produce părerologi.