Zilele trecute mi-a căzut în mână o carte care, citind-o, m-a îngrozit. Deşi nu era o carte de groază. Ci, dimpotrivă, un fel de carte de filozofie

Autorul ei, Günther Anders pe numele său, este un personaj socotit un critic lucid al societăţii, dar şi un luptător aprig împotriva înarmării nucleare. Filozof, jurnalist, profesor universitar, traducător, scenarist. O personalitate complexă a cărec!eşiti carte de căpătâi, „Obsolescența omului” mi-am spus că trebuie citită. Am început cu prima parte: „Despre suflet în epoca celei de-a doua revoluții industriale.” Cartea este scrisă la jumătatea secolului trecut.

De ce spun că m-am îngrozit, lecturând-o? Vă dau doar câteva citate, nu multe, pentru a nu da idei şi altora: „Vom reduce de manieră drastică educaţia, pentru că un individ incult are un orizont de gândire limitat, cantonat în preocupări mediocre (...) Vom difuza masiv, prin intermediul televiziunii, emisiuni de divertisment care să se adreseze doar laturii emoţionale sau instinctive (...) Este bine, printr-o vorbărie şi muzică neîncetate, să împiedicăm mintea să gândească (...) Orice doctrină care ar pune sub semnul întrebării sistemul trebuie să fie desemnată drept subversivă şi teroristă, iar cei care o susţin vor fi trataţi ca atare”. Dar ceea ce m-a îngrijorat cel mai tare a fost formularea: „Omul de masă, astfel produs, trebuie să fie tratat precum ceea ce este: o vită, şi trebuie să fie supravegheat cum trebuie să fie păzită o turmă”.

Cartea este apărută în anul 1956. Am discutat cu câţiva cunoscuţi, mult mai pricepuţi decât mine în ale sociologiei şi filozofiei. Unii nu mi-au răspuns nimic. Au rămas şi ei consternaţi.

Alţii mi-au argumentat că de fapt sunt scrierile unui filozof mărunt, care nu trebuie luate în seamă. Filozof mărunt? Unul care a fost discipolul lui Heidegger și Husserl, cu ultimul dându-şi şi doctoratul?

Poate că aş fi crezut şi ce mi-au spus cei care îl consideră pe Günther Anders un filozof de duzină, care nu trebuie luat în seamă. Că sigur nu este un nou Alvin Toffler. Numai că... Tot ceea ce scrie în cele două volume ale lucrării „Obsolescența omului” ( cel de-al doilea volum se numeşte „Despre distrugerea vieții în epoca celei de-a treia revoluții industriale,”) începe să devină realitate în jurul nostru. Începe să fie politică de stat ale unor guverne. Începe să fie atitudine. Începe să ne afecteze. Să ne afecteze grav. 

Nu are dreptate Günther Anders? Mai există cultură? Măcar minimumul, de bun simţ aş zice, de cunoştinţe despre istoria poporului din care faci parte, despre tradiţiile sale. Să vorbeşti corect limba maternă. Să-i cunoşti şi să-i citeşti pe scriitorii reprezentativi măcar. Realitatea care ne înconjoară dovedeşte din plin că Günther Anders a avut dreptate. Sau, mai exact, există minţi înfierbântate care încearcă să-i pună în practică ideile.

Rezultatele campaniei „România educată se văd. Analfabeţi funcţionali cu duiumul. Din păcate, şi elitele, cei de la care avem mari pretenţii, viitorii intelectuali reprezentativi ai României, au grave lacune în cultura generală. Sunt foarte bine specializaţi în domeniul lor de activitate. Dar în rest...

Deunăzi vorbeam cu un prieten, jurnalist vechi şi el, care era tare dezamăgit. Venise de la Braşov, oraşul lui natal. Stătuse de vorbă cu peste 200 de elevi ai unui liceu de elită din localitate. Nici măcar nu auziseră de Horea şi Cloşca. Despre martiriul lor. Nu auziseră despre procedura barbară a tragerii pe roată, ca şi când cartea de istorie ar trebui să aibă capitole ca la unele emisiuni de la televizor, marcate cu bulină, că sunt interzise elevilor. De ce ne ascundem? De ce măsluim iar istoria? În numele cărei doctrine şi cine a decis ca unul dintre poeţii reprezentativi ai literaturii române să fie scos din cartea de română? Prietenul meu a rămas constgernat când a văzut că tinerii lui interlocutori habar nu aveau despre istoria mănăstirilor Sâmbăta, Dejani, Şinca, Bucium, deşi unele dintre ele sunt la doi paşi de Braşov. O excursie mai mult decât plăcută de o zi. Nu înţelegea „Să mergi la Cambridge sau la o altă mare universitate din lumea asta şi să nu fi auzit despre Ştefan cel Mare?”

Uite că se poate. Să ne mai mirăm atunci că în mijlocul Sibiului este dezvelită statuia lui Samuel von Brukenthal, guvernatorul Transilvaniei în cea mai neagră perioadă a provinciei, considerat de mulţi drept responsabil de prinderea lui Horea,  Cloşca şi Crişan şi apoi uciderea barbară a primilor doi?

În jurul nostru, oriunde am privi, vedem semnele evidente ale asaltului asupra omului obişnuit, care trebuie să devină „o vită”. Asalt care se face cu metodele pe care le-a descris filozoful germano-austriac.

Ce-i de făcut? Arma împotriva acestui asalt este, totuşi, la-ndemâna noastră. Mai ales că unii dintre noi, care eram maturi şi înainte de 1989, am mai luptat într-un astfel de război. Rezistenţa prin cultură. Pe vremea lui Ceauşescu, nu se găseau cărţi fundamentale. Şi totuşi, puteai face rost de ele, trase la copiator. Se stingea lumina, dar, totuşi, se citea la lumina lumânărilor. Nu se găsea de mâncare decât la suprapreţ. Şi totuşi, oamenii, mulţi, foarte mulţi, renunţau la a-şi cumpăra ceva mai acătării de-ale gurii şi cumpărau un bilet la teatru. Sălile de teatru erau arhipline.

Deveniseră adevărate redute ale rezistenţei, cu piese grele din literatura universală, actori de primă mărime şi aluzii care de care mai transparente la adresa regimului de atunci, aplaudate îndelung de spectatori. Nu erau decât două ore la televiziune. Am făcut antene din furculiţe şi ligheane de aluminiu şi am prins câte un post străin. Bulgarii, sârbii fiecare în ce zonă a ţării locuia. Posturi unde se mai putea vedea cât de cât câte ceva. Mai ales la sârbi. Romanele sau volumele de versuri ale poeţilor reprezentativi ai culturii se vindeau „la pungă” cu „operele complete”.

Costau destul de scump. Dar pentru „Delirul”, spre exemplu, omul se lăsa de altele şi cumpăra. Arunca „operele complecte” şi păstra cartea de căpătâi din pachetul cu multă maculatură care i se băga pe gât. Plătea sume colosale pentru volumele interzise: „Publicistica lui Eminescu” sau „Istoria Literaturii Române” a lui Călinescu. Şi vă mai pot da zeci de astfel de exemple. Am rezistat îndobitocirii. Ne-am bătut folosind ca arme cărţile trase la xerox,  casetele VHS aduse „de afară” pe care le vizionam în grup la câte un prieten care avea video, care costa cât o maşină, cu lumânările la care citeam cărţile interzise, cu biletele de la teatru. Rezultatul a fost cel pe cae îl ştiţi. Cel din 1989. Când ne-am dovedit că nu suntem o turmă de vite, care trebuie conduse după principiile conducerii unei turme.

Poate că unii vor spune că nu mai există nicio şansă astăzi, atâta vreme cât Albă ca Zăpada nu mai este fata delicată salvată de sărutul magic al prinţului, povestea care a bucurat copilăria a sute de generaţii, ci a devenit o femeie independentă, care se salvează singură şi nu are nevoie de sprijinul niciunui bărbat. Şi când piticii de care ne-am bucurat generaţii întregi, Doc, Hapciu, Rușinosul, Voiosul, Somnorosul, Mutulică și Morocănosul, nu mai sunt pitici, ca să nu lezeze persoanele care suferă de nanism şi au devenit creaturi magice. 

Eu cred că nu este nimic pierdut. Aşa cum am câştigat şi războiul din 1989. Dacă Albă ca Zăpada va fi femeia puternică şi independentă, legendara producţie a lui Walt Disney va circula pe cd-uri.

Ştefan cel Mare rămâne la Putna. Capul lui Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu, iar trupul la Turda. Dealul Furcilor din Alba este tot acolo, vorbind despre martiriul lui Hiorea şi Cloşca. La Ţebea, există Gorunul lui Avram Iancu, iar la Sâmbăta de Sus mănăstirea plină de sfinţenie şi Grota de la Şinca Veche, ori peşterile de la Colţi şi Bozioru. Nu trebuie decât voinţa noastră de a nu le uita. De a le arăta copiilor şi nepoţilor. Să plece la marile universităţi. Să înveţe. Să ne mândrim cu ei. Dar să ştie că acasă îi aşteaptă toate astea şi încă multe, foarte multe alte lucruri care îi fac să rămână opameni.

Am remarcat, aflându-mă în Bucureşti într-o zonă plină de clădiri înalte de birouri, la ora când se termina programul, că miile de oameni care plecau către metrou sau parcările subterane erau singuri. Mergeau singuri, unul câte unul, unii cu căştile pe urechi, fiecare în lumnea lui. Şi mi-am adus aminte cum plecam de la liceu, cu cârdul, cei care locuiam în aceeaşi direcţie, cum ne aşteptam unii pe alţii, pentru că nu eram în aceeaşi clasă şi nu terminat toţi odată, cum vorbeam tot drumul despre câte în lună şi în stele, de la colegele noastre, una mai frumoasă decât cealaltă, până la vacanţă ori ziua cuiva şi planul pentru ceaiul care urma.

Rezistenţa prin cultură, prin cultura generală, rezistenţa prin normalitate, şansa noastră de a nu deveni ce spun teoreticieni ciudaţi: vite care să fie conduse după principiile după care se conduce o turmă.

Editorialul poate fi urmărit AICI