Sursa: Arhiva EVZ Pînă pe la ora 3:00 a dimineții zilei de 23 decembrie eu habar nu aveam nimic din ceea ce se întîmplase.
Bănuiam că Ceaușescu fusese dat jos, dar nu știam nimic de fuga cu elicopterul sau despre ceea ce se întîmpla pe străzile Bucureștiului. Evident, mintea îmi era acaparată de un noian de întrebări. Ce caută arme într-o clădire civilă, de ce să trag fără somație în oameni despre care nu știam nimic etc. Pe la ora 3:00, așa cum am mai spus, m-am trezit scuturat de o doamnă care mi-a spus zîmbind să cobor fiindcă se scoseseră cutii întregi de la demisol. Ce cutii, ce conțineau, aveam să constat în cîteva minute. De unde eram eu, la fereastra de la mezanin se auzeau vocile celor care o țineau într-o chermeză continuă. Îmi prezint anticipat scuzele dacă memoria îmi joacă feste dar în afara cunoscutului actor Costel Constantin, a celui care nu se oprea din băut și dat ordine, a căpitanului Ciorobea,a sergentului major și a bătrînului colonel de la Gărzile Patriotice singurile figuri pe care mi le mai amintesc după 33 de ani sînt cea a doamnei doctor Halac, al cărei prenume era din cîte îmi amintesc era Carmen, parcă, pe cea a unui domn care avea să devină membru și parlamentar al partidului lui Petre Roman, ajungînd apoi infirm, într-un scaun cu rotile și care din cîte știu este astăzi decedat și figura unui actor al teatrului de Comedie, filiform, cu mustăcioară al cărui nume nu l-am reținut dar a cărui figură îmi este foarte cunoscută. Legat de el, nu știu de ce, mă bîntuie numele Stan. Mai era civilul care m-a condus la mezanin și care mă îndemna să ucid și mai era prezent un alt ins, destul de dubios după înfățișare care nu scotea nici măcar un sunet dar căruia în mod ciudat mulți i se adresau cu să trăiți. Odată coborît i-am găsit pe cei de rang inferior într-o încăpere în care erau cutii cu portocale, banane, ciocolată chinezească, napolitane, crenvurști la borcan, țigări Kent și lăzi cu Pepsi Cola. Am fost îndemnat să iau de acolo ce vreau și cît vreau. Am preferat însă să iau doar vreo două portocale, o banană, vreo două amandine, un pachet de țigări și doouă sticle de Pepsi. Din cîte am aflat sus se consumau fripturi, se bea vin și whisky. De altfel la intervale scurte de timp acolo sunau niște telefoane și se vorbea cu voce tare.
Pentru mine marea încercare avea să aibă loc după ora prînzului atunci cînd unul din cei prezenți acolo mi-a ordonat să-l însoțesc. Am urcat într-un Aro împreună cu domnul respectiv, cu domnul care mă îndemnase să trag pe post de șofer și cu insul care nu scosese pînă atunci niciun sunet și care înainte de a intra în mașină mi-a cerut să asigur arma. Acela a fost momentul în care am auzit pentru prima oară rostindu-se Frontul Salvării Naționale, numele lui Ion Iliescu, al lui Petre Roman și al lui Mihai Lupoi. Pe drum am înțeles care era rolul meu, acela de a asigura securitatea acestor inși. Drumul a durat cam vreo 20 de minute dus, cam tot atît la întors plus cele 10-15 minute cînd cel care stătea în față cu șoferul și negrăitorul au părăsit mașina. S-a întors doar cel tăcut și s-a așezat pe locul din față. În acest răstimp de aproximativ o oră am văzut ceea ce se întîmpla pe străzile Bucureștiului, am aflat de prezența teroriștilor, de faptul că erau civili morți și că eram sub asediu. Cine erau asediatorii, cine otrăvise apa, cine îi executase pe militarii de la Otopeni erau doar frînturi de conversație care ajungeau la urechile mele și din care încercam să construiesc puzzle-ul evenimentelor. Însă vederea baricadelor de tot felul, a bandelor de villains care opreau pe oricine doreau sub pretextul căutării teroriștilor îmi devoala un haos foarte bine controlat de undeva. Aveam totuși 20 de ani, depozitasem deja o bibliotecă cu tot cu anexe în capul meu mereu înfometat așa că nu eram foarte ușor de manipulat. Și cum în Banu manta numai cei de la etaj aveau acces la televizor am început să pun întrebări în stînga și în dreapta. Am constatat atunci că se folosea încă apelativul tovarășe, dar că cei mai mulți preferau să se adreseze cu domnule sau doamnă. Pentru mine aceste simple formulări indicau o transformare majoră. Nu intuiam încotro ne îndreptăm, nu știam ce se va întîmpla dar discuțiile inițiaților mai sus pomeniți despre pericolul unui război civil mi-a provocat pentru prima oară un sentiment de teamă.
Am ceut permisiunea de a da un telefon acasă, pentru a vorbi cu ai mei și a le spune că sînt bine și am fost refuzat categoric. M-am întors la locul meu de la mezanin pentru încă o noapte. Nici nu bănuiam prin ce aventuri aveam să trec începînd cu ziua de ajun.
Va urma
Recomandările noastre
