Andreas locuieşte de şase ani la noi. A plecat din Austria ca să nu facă armată. Militărie a făcut însă la Ploieşti, cu copiii adunaţi de pe stradă , pe care i-a învăţat o meserie.

Andreas Resch avea 20 de ani când a venit de tot în România. Prima lui vizită aici s-a consumat înainte să dea bacul, iar gândul celor şase luni de armată îi dădeau fiori pe şira spinării. A găsit însă o soluţie: putea scăpa de stagiul militar dacă se înrola ca voluntar într-o organizaţie internaţională.

A vrut să plece în Brazilia sau în Africa, dar pentru că răspunsul asociaţiilor putea să apară chiar şi peste un an sau doi, milităria nu putea fi nicicum evitată. După ce s-a documentat, a dat peste Fundaţia Concordia din România.

"Le-am trimis un mail în care le povesteam că mi-aş dori să mă ocup de nişte proiecte în cadrul organizaţiei lor. Mi-a plăcut ideea de a lucra cu oameni care au probleme de intergrare sau copii care au fost luaţi de pe stradă", spune austriacul. Mai surprins a fost când i s-a răspuns instant: "M-au acceptat, dar întâi m-au invitat să văd despre ce e vorba şi apoi eu să fiu cel care alege".

A renunţat la afacerea familiei

În oraşul Steyr, locul în care s-a născut, familia deja îi trasase o direcţie. Una simplă şi, cel mai important, gata bătucită. Mă celăria familiei Resch era o moştenire pentru băieţi şi cum Andreas era singurul fiu între trei surori, cam asta îl aştepta.

"Măcelăria o deschisese bunicul meu, afacerea a fost continuată de tata, care îşi dorea ca eu să o duc mai departe. Numai că eu nu am vrut asta. Am discutat şi i-am spus: «Dacă mă obligi, o să rămân, dar să ştii că n-o s-o fac de plăcere»", mai spune Andreas.

Când a venit în România, părinţii ştiau că va sta un an, de asta n-au avut de obiectat prea mult: "Am venit în august şi în august anul următor trebuia să fiu acasă. Dar au trecut deja cinci luni august şi urmează şi a şasea şi ei tot mă întreabă dacă am de gând să mă întorc. Nici eu nu m-am gândit prea bine la asta".

Educator pentru orfani

Primul contact al lui Andreas cu copiii străzii a fost în comuna prahoveană Ariceşti, acolo unde Fundaţia Concordia a înfiinţat o fermă pentru copii şi le-a construit case. Opt locuinţe, în care au fost cazaţi câte nouă puşti. Sarcina austriacului era să aibă grijă de ei.

I-a învăţat germana, s-au jucat cot la cot şi au început, la un cuptor vechi, să coacă fursecuri. Mai întâi în joacă, iar anul trecut, de Crăciun, au făcut 60 de kilograme de prăjiturele, pe care le-au împărţit copiilor la mall.

Pentru că treaba era cât se poate de serioasă, la începutul anului Concordia a deschis o brutărie adevărată, undeva pe şoseaua de centură a Ploieştiului. Scopul era ca tinerii veniţi din centrele de plasament, de pe stradă sau chiar oamenii care nu-şi permiteau să plătească un curs de calificare să-l poată urma gratuit.

A început cu o grupă de zece tineri, salvaţi de printre droguri şi de prin canale. Săptămâna trecută, prima generaţie de brutari a avut examenul de meserie. Andreas i-a încurajat în fiecare zi: "Sigur o să treceţi!".

Cum se învaţă o profesie

Resch recunoaşte că până la fursecurile de Crăciun n-a prea pus mâna pe făina albă. "Nu ştiam să fac o pâine! Nici măcar o chiflă", spune el. La prima vizită în Austria, şi-a cumpărat nişte tomuri groase, pe care le-a citit de cinci-şase ori. "Cartea brutarului", scrisă de un austriac, i-a fost însă Biblie în făcutul pâinii.

Şi-a mai luat câteva cărţi cu reţete, a învăţat cum se numeşte fiecare piesă din utilajele de fier dintr-o brutărie, apoi a dat drumul la treabă. Şi-a păstrat colecţia de manuale şi ori de câte ori se ridică o întrebare în atelier dă fuga la carte.

"Am început cu nişte teste, o pâine simplă. Nu mi-a ieşit, ca să fiu sincer", povesteşte Andreas. Şi-a ars degetele, a inhalat abur ca la saună, a copt aluaturi chiar şi până dimineaţa, dar a început să-i iasă.

La brutărie primeşte acum comenzi interne, de la centrele de asistenţă Concordia. Pentru a susţine şi o mică afacere, a acceptat însă să vândă produse şi unui lanţ de magazine din Bucureşti. Dimneaţa, la şase, o maşină opreşte în faţa brutăriei, este umplută cu pâine gata împachetată şi pleacă spre Capitală. Pe fiecare ambalaj, reprezentanţii fundaţiei Concordia au hotărât să scrie povestea fiecărui copil care a învăţat meserie acolo.

A aruncat cu cuţitul după el

Lucrul cu oamenii străzii n-a fost întotdeauna relaxant pentru austriac. Andreas spune că pe unii abia i-a putut struni din pornirile deprinse pe stradă: "I-am explicat unuia dintre ei că într-o tavă trebuie să intre un număr fix de pâini şi să fie atent, să le aranjeze oblic. N-a făcut aşa nici prima oară, nici a doua oară şi sigur n-ar fi făcut nici a treia. L-am întrebat de ce nu e atent. S-a întors şi a aruncat cu un cuţit după mine şi mi-a spus să nu-l comand. Bine că nu m-a nimerit!". L-a mutat într-un alt atelier, dar după şase luni a venit iar la Andreas: "L-am iertat şi l-am primit iar la curs, pentru că îşi dorea foarte mult să facă meseria asta."

După momentul acela, au făcut un set de reguli interne, pe care l-a afişat pe unul din pereţii atelierului. A doua poruncă, scrisă în cuvinte bolduite, spune să îţi respecţi profesorii, dar şi să vorbeşti frumos cu colegii tăi.

"Oamenii de aici îmi sunt mai apropiaţi decât nepoţii mei, de exemplu, pe care îi văd crescând în poze. Dar asta nu e neapărat un lucru rău. Este uşor să lucrezi aici.“ ANDREAS RESCH, coordonator proiect "Brutăria Concordia"

VOLUNTARIAT

Mama lui are grijă de orfanii din Austria

Andreas merge acasă, la Steyr, o dată la trei – patru luni. Îşi vede nepoţii crescând prin pozele pe care le primeşte în fiecare săptămână de la surorile sale: "Pot spune că puştii de aici, de la Concordia, îmi sunt mai apropiaţi decât ei, dar asta nu e neapărat un lucru rău". Mama lui l-a încurajat să rămână în România să continue să ajute oameni. Pentru că a rezonat cu ceea ce se ocupă el aici, femeia s-a apucat, acum ceva timp, să îngrijească nişte copii dintr-un centru de plasament din Austria. "E ciudat să se ia mama după copil, nu? Ea mi-a spus la un moment dat: «Lasă facultatea şi stai în România»".

REPROFILARE

A dat ciobănia pe făcut pâine

Ion Mândru (foto) are 30 de ani. Abandonat în maternitate, el a stat 15 ani într-un orfelinat din Bârlad, judeţul Vaslui. Când a simţit că e vremea să se facă mare, a fugit de acolo. "M-am urcat în tren şi-am venit la Bucureşti. De acolo, am plecat cioban în Giurgiu".

Cu păscutul oilor s-a înţeles bine, dar dacă a avut şansa să facă altceva mai bun, nu i-a dat cu piciorul. În 2004, a auzit că fundaţia Concordia te trimite gratis la şcoală. A terminat cursurile de brutar, iar acum lucrează cu normă întreagă. Între timp, a învăţat şi germana. N-are deocamdată familie: "Sunt alleine!" (n.r. singur). Singur trage şi concluziile: "E o meserie grea, dar frumoasă".

Traseul unui fost boschetar: de la droguri la asistent manager.

E plin de tatuaje pe braţe. Pe cele care nu se văd le numără în gând şi spune victorios: "Am 11!". Până acum şase ani, făcea parcări în Gara de Nord sau spăla parbrize. În zilele plictisitoare cerşea. Venea singur din Lugoj, într-un tren accelerat.

Până la 14 ani, a fost crescut de bunici, pentru că mama lui l-a abandonat, iar taică-su şi-a văzut de viaţă. După ce bătrânii au murit, Marcel şi-a luat lumea în cap. A stat pe străzi, prin trenuri, apoi a plecat la Bucureşti. Era murdar, se droga şi avea o groază de prieteni. Şi era nebun după fotbal.

Pentru că n-avea unde să vadă odată un meci, un prieten l-a luat de mână într-o seară şi l-a dus la centrul social Sfântul Lazăr din Bucureşti. A rămas acolo, pentru că primea o mâncare caldă şi haine să meargă la şcoală. A terminat "profesionala", ca ospătar. Şi-a găsit chiar şi un serviciu, la Mariott, dar nu lau mai chemat. Marcel e sigur că de la tatuaje i se trage: "Par, aşa, mai golan".

În 2007, a fost dus la ferma de la Ariceşti. Integrat într-o comunitate, s-a apucat de dansuri populare, de fotbal şi de cântat la trompetă. Trebuia să intre însă şi în câmpul muncii.

Responsabilităţile l-au motivat 

Odată brutăria deschisă, Andreas l-a chemat să-l ajute în atelier, dar şi la treburile administrative. Ziua şi-o împarte între sala de copt pâine şi biroul de la etaj, unde preia comenzi, semnează acte sau face fişe de evaluare pentru colegii care învaţă acum panificaţia.

"Pentru că i-am oferit o responsabilitate foarte mare, l-a motivat şi să rămână aici, dar şi să se implice mai mult în ceea ce face", explică Andreas. Îl trimite sus să verifice nişte fişe de evaluare. Marcel îşi ia poziţia unui om important şi pleacă.

Locuieşte într-una din casele de lângă brutărie, puse la dispoziţia tinerilor fără adăpost de Concordia. În timpul liber, iese la un fotbal cu prietenii sau vine în plimbare la Bucureşti, să vadă un meci. Apropierea de Capitală, de trecutul pe care şi l-a petrecut pe stradă, nu i-a făcut niciodată rău: "Acolo nu m-aş mai întoarce niciodată, clar".

RADICAL

Şcolar de-a şasea cu a doua şansă

Dănuţ Cojocaru (foto) abia a devenit major. E în clasa a VI- a şi o dată pe săptămână merge la şcoală, prin programul "A doua şansă". N-a pus în mână un stilou până pe la vreo 16 ani, când a ajuns la Concordia, pentru că părinţii în casa cărora a crescut, la Slatina, în judeţul Olt, l-au trimis de mic la sapă. Şi nu pe pământul lor, ci pe al altora.

Ar fi stat toată viaţa la câmp, dacă seara ar fi avut ce să mănânce. Pentru că n-a avut, a venit în centrul de la Concordia, iar de câteva luni se califică la brutărie. Manevrează tăvile cu franzele ca pe mingile de jonglerii şi-şi ascunde timiditatea cu zâmbete largi. Acasă nu vrea să se mai întoarcă. Nici măcar într-o vizită.

ALINT

Jimi Hendrix, părăsit în maternitate

Jenel Dumitra (foto) are 19 ani. S-a rugat ani de zile de îngrijitoarele din centrul de plasament din Buftea să-i găsească mama. Femeile, disperate de lacrimile lui înnodate în barbă, au sunat la Protecţia Copilului. Mama care îl abandonase se recăsătorise şi mai făcuse câţiva copii. De milă, l-a luat şi pe Jenel la ea acasă.

Băiatul nu-şi aminteşte decât că i se cerea să mănânce singur, într-o altă cameră. S-a întors la orfelinat şi de acolo nici nu mai contează cine şi cum i-a schimbat viaţa. Pentru că buclele negre îi ies de sub şapcă, Andreas îi spune Jimi Hendrix. Nu ştie Jenel cine e Jimi, dar dacă i-o spune atât de frumos şi dacă începe tot cu "J" înseamnă că e de bine.

DRAME

Sora lui a murit pe stradă

Răzvan Gheorghe (foto) a rămas orfan când avea doi ani. Fraţii mai mari l-au luat pe stradă, unde a cerşit. A dormit în canale până când aburul şi mirosul greu i-au tăbăcit plămânii.

Sora lui a murit din cauza drogurilor când avea 28 de ani, iar fratele lui încă mai face parcări în Gara de Nord şi inhalează aurolac din pungă. "Din păcate, n-am atâta putere să-l iau de acolo", spune Răzvan. Nici nu mai ştie de câte ori a încercat. Odată era chiar să-şi fure o bătaie pentru insistenţă.

Peste câteva zile, pleacă să muncească într-o brutărie din Austria. Cu banii pe care îi strânge ar vrea să-şi cumpere o casă. La 19 ani, orice i se pare uşor de făcut.

PREMIANŢI

Angajaţii Erste au votat pentru brutăria lor

La ultima ediţie a Galei Fundaţiei Erste, eveniment ce premiază organizaţii care ajută la integrarea socială a oamenilor cu dificultăţi, brutăria Concordia a câştigat premiul angajaţilor grupului Erste, în valoare de 16.000 de euro.

Gala, care a avut loc pe 20 iunie la Praga, a mai adus în România alte cinci premii, pentru fundaţia Accept, care apără drepturile homosexualilor, pentru Asociaţia pentru incluziune socială din Câmpia Turzii, Cluj, Asociaţia Turn din Timişoara pentru festivalul de artă romă, Fundaţia pentru Asistenţă Socială şi Tineret Săcele care s-a înscris cu proiectul "Case mai bune", dar şi Asociaţia Pro Democraţia, premiată pentru proiectul "Democraţia în Pădureni".

Marele premiu al Galei, în valoare de 40.000 de euro, a fost acordat unei organizaţii din Croaţia care apără drepturile victimelor violenţei domestice.