Sursa : EVZ De o săptămână încoace, diverse voci, politice sau nu, ridică un val de ură împotriva Austriei, urmare a veto-ului privind Schengen. Deși în mod evident decizia a fost una cel puțin nedreaptă, dacă nu chiar abuzivă, teoria boicotului firmelor austriece este de un absurd sinistru.
Și nu contest dreptul fiecărui român de a decide cu ce bancă lucrează sau de la ce benzinărie alimentează. Criticabil este discursul asumat aproape instituțional, de lideri de partide sau diverși purtători de notorietate, din cel puțin 3 categorii de motive:
- Responsabilitatea. Sau care sunt cauzele eșecului? Toți oficialii români bat apa în piuă că îndeplinim de 11 ani criteriile tehnice. În aceste condiții, nimeni nu se întreabă de ce ultimii doi președinți (Traian Băsescu timp de 3 ani și Klaus Iohannis timp de 8 ani) nu au făcut nimic, din calitatea de titulari ai politicii externe, pentru admiterea noastră în spațiul Schengen. În plus, ca de fiecare dată în ultimii mulți ani, singura „viziune” autohtonă în relațiile internaționale, pe lângă dizgrațioasa și inepta slugărnicie, a fost exploatarea contextului (Ucraina) sau apetența pentru neprincipialitate (a se citi „vânzare”), precum în cazul decuplării de Bulgaria.
- Practica uzuală. Cum ar fi trebuit procedat? În orice astfel de situații, în toată istoria, jucătorii înțelepți, mari sau mici, folosesc timp îndelungat canale diplomatice, joacă la offside elegant și cu zâmbetul pe buze, refuză voturi pe mize mici pentru a fi abordați, rugați să le accepte în schimbul propriilor mize mari, calculează când e bine să spună NU și așa mai departe. Este limpede că niciunul dintre actualii decidenți pe subiect nu este capabil de asemenea profunzimi intelectuale sau relaționale, drept urmare avem rezultatul știut de toată lumea.
-
Riscul major. De ce boicotul este cea mai proastă și periculoasă variantă? Pe termen scurt, afectarea băncilor cu capital austriac riscă o destabilizare a sistemului bancar, iar a companiei petroliere a celui de combustibili. În plus, e vorba de iminentul șomaj al angajaților acestor firme. Pe termen mediu și lung, nu doar că nu ar rezolva problema, însă ar alunga potențialii investitori din alte țări, care s-ar teme de reacții similare dacă guvernele lor ar lua decizii neplăcute pentru România. Or, trebuie să recunoaștem că mai avem mult până la asemenea „autonomie” economică, ce ne-ar îngădui măsuri de forță. În fine, să nu uităm ca partenerii europeni sunt, istoric și cultural, mai apropiați de Austria decât de noi, iar după trecerea acestui moment tensionat, imaginea noastră va fi afectată inclusiv în rândul tuturor actualilor noștri susținători.
Ne puteți urmări și pe Google NewsNu în ultimul rând, inepția boicotului îmi amintește de abordarea din vremea lui Liviu Dragnea legată de multinaționale. Lăsând deoparte că marile companii aduc în mod real dezvoltare, fluxuri economice, tehnologie, knohow și multe altele, deși e deopotrivă clar că ar putea fi taxate mai bine și mai mult, în lume contează, în fapt, doar puterea pe care o ai și de care poți dispune, pe care o poți exercita. Așa cum România trebuia să negocieze diplomatic și inteligent un sistem de taxare a marilor corporații, la fel trebuie să joace azi în relația cu Austria, matur și înțelept, nicidecum ca un adolescent frustrat și fără minte.
Singurul demers cu adevărat inteligent și lăudabil îl constituie inițiativa europarlamentarului umanist, Maria Grapini. Aceasta a demarat procedurile pentru modificarea tratatului UE, solicitând eliminarea unanimității, adică implicit a dreptului de VETO. Un eventual succes va pune pentru prima dată România pe harta actorilor relevanți, printr-o acțiune constructivă și de substanță, nu prin rățoieli adolescentine sau răfuieli inepte.
PS: în lumina celor de mai sus, poziția exprimată de Klaus Iohannis este rarisimă prin logică, adecvare și corectitudine, deși locatarul de la Cotroceni este demult irelevant în societatea românească. Însă dacă pe fond, declarația privind neboicotarea Austriei e legitimă, problema reală e forma. Când te substitui abuziv guvernului și dai sentințe pline de suficiență, nu faci decât să alimentezi discursul opus și să ostilizezi suplimentar majoritatea oamenilor, care oricum nu știu că responsabilitatea eșecului îți aparține cvasi-integral
Recomandările noastre
