Nu știu dacă Mihnea s-a dus „prea devreme”, nu știu ce înseamnă asta – în materie de viață și moarte, ce-i aia „prea devreme” sau „prea târziu”? – pentru că în răstimpul pe care i l-a îngăduit Dumnezeu, a trăit, nu s-a încurcat. De aici, de la trăitul ăsta intens, ne-am și luat. Îl băteam la cap în fel și chip, să tragă de hățuri, să renunțe la galopul îndrăcit, cel care face din viață un carusel amețitor, să o ia la pas domol, să-și ia răgazul de a întoarce pe îndelete capul în toate părțile. Nu prea putea să-mi spună că nu știu despre ce vorbesc, pentru că ne cunoșteam de tineri, el, puțin peste două zeci de ani, eu cu zece mai mult. Îi vorbea un fost as al hipodroamelor, nu putea să-mi spună așa cum i-ar fi venit „Taci, băi,  fraiere, că nu știi ce vorbești!”

Reușise! Schimba multe, se mândrea că poate, îi plăcea! M-a făcut de râsul facebook-ului atunci când s-a văietat că i-a apărut în viața un „stilist”, asta pentru că l-am amenințat că-i fac și îi dreg, dacă nu se îmbracă cu sacou, atunci când face interviuri pentru „Evz.Tv”. Ce să vă spun? După ce s-a văietat bine, și după ce s-a văzut mai bine, și-a schimbat poza de la profil, este aceea pe care o vedeți și acum: Mihnea cu sacou și cravată, cu o barba și o pieptănătură îngrijite, de comandant în ținută civilă, coborât de pe navă pentru a onora invitația la un prânz simandicos. Ăsta era Mihnea! Cu el, totul era o luptă! Pe lângă talent, era „sarea și piperul” care transforma rutina în cioburi de viață de redacție, așezate pe muchie a extremelor care cumva se întâlneau, aceea dintre râsul dezlănțuit sau tușa sensibilă, pe de o parte, și mămăliga în geam pe fond sonor de bâtă în baltă, pe de alta. Din nou, ăsta era personajul, unul care nu ar fi avut cum să treacă neobservat, nici în scriitură, nici în viață.

Mihnea, m-ai enervat de multe ori cu răsfățurile tale căpoase, m-ai bucurat cu textele tale de și mai multe ori, mi-e ciudă că nu ai apucat să te bucuri de roadele voinței tale din ultima vreme, de lup de mare bătut de toate valurile mărilor și oceanelor, dar nu m-ai impresionat până la lacrimă decât o singură dată. Acum! Astăzi, când ți-am descoperit ultimul text pe care l-ai scris, departe ca întindere de reportajele tale cu iz de Radu Tudoran cu șișul în buzunar, dar sclipitor ca expresie, un biet textuleț pe care l-am descifrat a-l fi scris cu ultimele tale puteri. Îl reproduc aici, pentru cine are forța să-l înțeleagă, să te înțeleagă din aceste câteva rânduri, unele pe care eu le-am citit a fi și de „rămas-bun!”:

„Acu` șase ani mă întorsesem dintr-un voiaj pe mare acasă, acasă, la șoarecele meu. În scurt timp, a chițăit scurt și a murit. Trăisem cu el, singuri, șapte ani, în Tibetul meu oborean de la Lizeanu. De atunci n-am mai acceptat niciun animăluț prin preajmă. Pe mare, însă, am mai plecat.”

Mihnea, pleacă din nou, îmbarcă-te și du-te liniștit pe Mare! Ai văzut tot ceea ce era de văzut, ai trăit tot ceea ce era de trăit!