De două zile, despre cutremurul devastator din Japonia se vorbeşte din două perspective: victime şi civilitaţie. Specialiştii afirmă că pierderile Japoniei ar fi fost mult mai mari dacă în această ţară gradul de perfecţiune nu ar fi atins cote maxime. EVZ publică experienţele Mironei Irina Grigore, fost bursier al Guvernului Japoniei în domeniul Dreptului Internaţional.
"Este ciudat atunci când ai sentimentul brusc ca eşti acasă într-un loc străin, la mii de kilometri depărtare de ţara ta natală. Şi totuşi aşa m-am simţit eu în momentul în care părăseam aeroportul din Osaka, Japonia, la capătul primei călătorii cu avionul din viaţa mea şi în calitate de proaspăt beneficiar al unei burse a Guvernului Japonez. Voisem să plec cât mai departe de casă, într-o cultură complet diferită ca, de la distanţă, să înţeleg mai bine cine sunt şi de unde vin. Perspectiva mea despre mine însămi, România şi Japonia s-a schimbat în trepte, ca imaginea literelor minimaliste, la controlul oftalmologic, când doctorul tot scoate şi adaugă lentile cu dioptrii. Stereotipiile m-au facut, iniţial, să iau în calcul Japonia: vestita politeţe japoneză, ordinea, tradiţiile populate de gheişe şi samurai ce convieţuiesc cu roboţi şi toalete ultraperformante vorbitoare ca şi cum ar fi cel mai natural lucru din lume. Apoi s-a produs un declic, am simţit o conexiune uimitoare cu felul în care exprimă japonezii viaţa şi am ştiut că acolo trebuie să ajung ca să progresez. Primul lucru pe care l-am învăţat a fost că...mai am multe de învăţat. Luaţi un om şi puneţi-l într-un grup multicultural; lucrurile capătă nuanţe pe care nu ni le putem imagina în mod realist stând acasa, înconjuraţi de omogenitate şi familiaritate culturală. Faptul că eram în Japonia, alături de studenţi din toată lumea, unul mai diferit ca altul, îmi dădea o perspectivă interesantă asupra nivelului la care mă aflam. În Japonia nu a ajuns zvon despre aventurile românilor în Europa, nici nu există comunităţi mari de imigranţi români. Cei care mă cunoşteau judecau România după mine. Până acum nu dusesem niciodată în spate reputaţia unei naţiuni, mulţumindu-mă să supravieţuiesc undeva, într-un spaţiu izolat şi restrâns la familie şi câţiva prieteni, în afara societăţii cu care nu mă identificam şi a timpului care trecea în defavoarea noastră. Individualismul de acest gen însă este retezat din scurt în Japonia. Cetăţenia japoneză presupune o apartenenţă clară la un grup, faţă de care ai îndatoriri bine stabilite. Presiunea de a te conforma şi de a pune interesele grupului mai presus de interesele personale este foarte mare, uneori insuportabilă, dar la fel este sşi recompensa: o viaţă ce se desfăşoară în siguranţă, respect şi îndestulare. Perfecţionism şi multă politeţe A face lucrurile bine nu este de ajuns în Japonia. Trebuie să le faci perfect, indiferent de circumstanţele personale. Ai voie să greşeşti, dar nu ai voie să nu te străduieşti. Oamenii din jurul tău îţi iartă mai degrabă o greşeală, dacă îţi asumi responsabilitatea pentru ea deschis şi-ţi ceri scuze în cel mai hotărât mod cu putinţă, decât un lucru făcut de mântuială. Este un circuit bine închegat, cu reguli nescrise, a cărui funcţionare nu mi-a fost greu s-o ghicesc. Am înţeles rapid de ce vânzătoarea de la colţ îşi făcea treaba splendid, făcând clientul să se simtă rege, când am vazut că şi ea era regină, la rândul ei, când se ducea să-şi plătească taxele sau să mănânce la un restaurant. În Japonia, cea mai gravă insultă este să ţi se spună "baka", adică prost, stupid. Atât. Nu există cuvinte ca să înjuri. Dacă vrei să jigneşti, trebuie să o faci voalat. De asemenea, gentileţea faţă de ceilalţi trebuie manifestată în mod activ. Se zâmbeşte mult, chiar şi unor necunoscuţi. Se cere scuze mult, pentru orice. Se refuză în cel mai delicat mod cu putinţă şi se acceptă cu evident entuziasm. Nu se aşteaptă cereri de ajutor, ci se preia iniţiativa şi se oferă ajutor necondiţionat. Pentru ultima bucăţică din farfurie se bat oamenii...să o ofere unuia celuilalt. A te victimiza nu e bine privit. Egoismul, lauda de sine, aroganţa, incultura, agresivitatea şi gândurile necurate sunt rufele murdare ce nu părăsesc casa, nu se spală niciodată în public. Japonezii nu sunt extratereştri făcuţi din bunătate, dar e de ajuns că se prefac. Toata lumea îţi poartă de grijă în Japonia. De la vocile anonime din staţiile de tren care te sfătuiesc mămoase să nu depăşeăti linia galbenă a peronului până la vocile suave pe care le auzi atunci când o camionetă de marfă merge cu spatele, avertizandu-te să fii atent la mişcările camionetei ca să nu te răneşti.
Unele căzi de baie "vorbesc", amintindu-ţi că poţi aluneca în orice clipă, ţine-te bine! Semafoarele cântă pe verde pentru cei orbi, iar casierii din mini-marketuri te roagă să ai grijă când manevrezi pachetele cu mâncare pe care ţi le încălzesc la microunde.
Oamenii te întreabă dacă ai dormit bine, dacă îţi prieşte mâncarea sau dacă faci destulă mişcare; în chip de mulţumire, îţi aduc bomboane sau mici daruri; de ziua ta n-ai voie să mişti un deget, ceilalţi fac cinste; nu aduc vorba de bani niciodată; de Anul Nou îţi trimit felicitări scrise de mână. Iar tu trebuie să faci la fel. Trebuie să te implici, să faci eforturi, să nu te plângi, să nu renunţi, să nu-i părăseşti pe ceilalţi la nevoie, să-ţi asumi responsabilitatea pentru greşeli sus şi tare, să-ţi ceri scuze, să-ţi ceri iertare, să fii modest când ai succes, să nu jigneşti, să dai ce ai mai bun din tine pentru binele întregului grup şi să-ţi laşi părţile întunecate acasă". Articolul, publicat la persoana I, aparţine Mironei Irina Grigore, fost bursier al Guvernului Japoniei în domeniul Dreptului Internaţional. Mirona este şi autoarea blogului "Japonia, departe, aproape".
Recomandările noastre
