Apartamentul în care locuiesc are o terasă destul de mare pe care, în aceste zile, am ajuns să o prețuiesc foarte mult. Plus că locuiesc la un etaj superior, iar acest lucru îmi oferă ocazia să admir orașul de la înălțime. Nu chiar tot orașul, pentru că vederea îmi este obturată, în dreapta și în stânga, de câte un bloc. Mă mulțumesc doar cu o bucată din Șoseaua Mihai Bravu, spațiile comerciale de peste drum, între care o covrigărie, curtea firmei de construcții din spatele acestora, alte blocuri de locuințe și, deasupra tuturor cerul de un albastru infinit, ca să folosesc un șablon.

Sunt lucruri banale cărora, în mod obișnuit, nu le-aș da atenție, dar pe care acum le privesc cu mult mai multă atenție: autoturisme, unele în trafic, altele parcate, trecători, oameni care așteaptă tramvaiul, muncitori în construcții, agenți de pază, camioane cu marfă etc.

btr

Acolo unde, în urmă cu săptămână, era o mulțime pestriță de oameni care treceau încolo și încoace, coborând grăbiți la metrou sau traversând în fugă, pe culoarea roșie a semaforului, ca să prindă tramvaiul în stație, acum este pustiu.

Privesc  spre covrigăria de vis-a vis. Într-o zi normală, pe vremea asta, era coadă, mai toți cei aflați în trecere opreau să-și ia o plăcintă, o cafea, o merdenea sau un covrig. Astăzi nu se mai înghesuie nimeni. Două dintre angajate, uniformă albă, cu bonete de plastic care le protejează părul, au ieșit afară, în fața chioșcului. De regulă încep lucrul de pe la ora 3.00 – 4.00, pregătind aluatul, băgând la cuptor plăcintele, covrigii, merdenelele, ca să fie gata pe la 6.00 – 6.30, când apar primii clienți. Astăzi, dat fiind că n-au clienți, au mai mult timp liber…

Observ foarte puține mașini în trafic, partea bună a epidemiei este că mai scăpăm de poluare. Nu-mi aparține ideea, au spus-o alții, dar merge. Cu ceasul în mână pândesc tramvaiele, la cât timp circulă. Cam la 10 – 12 minute, dar sunt aproape goale. Rar urcă sau coboară câte un călător. Intru în casă dezamăgit.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE