Stimate dle Cristoiu,
Câteva precizări se impun cu privire la cele susținute ori întrebate de dvs. în articolul „Afacerea dubioasă Cumințenia Pământului”:
1. În primul rând – nu Artmark. Au fost două comisii de negociere, două procese distincte de negociere. Primul octombrie 2014-octombrie 2015, finalizat cu un eșec, al doilea 11-14 martie 2016, finalizat cu învoială. Artmark nu a participat la al doilea proces de negocieri, cel finalizat cu rezultat. 
Renunțarea la mandat s-a agreat cu familia proprietară în 28 februarie și s-a formalizat prin înregistrare la Ministerul Culturii în 10 martie 2016, înainte începerea negocierilor cu noua comisie numită de Guvern și condusă de Ministrul Culturii.
2. De ce Artmark la prima negociere cu statul? 
Pentru că Artmark a semnat în iulie 2014 un acord de intermediere cu familia proprietară în vederea promovării și punerii în vânzare a sculpturii (la un preț de 20 milioane euro). De ce intermediere? Pentru că așa funcționează piața de artă, colecționarii care vând nu se întâlnesc pur și simplu cu colecționarii care cumpără, ci folosesc platforme de intermediere, de punere în contact, precum casele de licitații, galeriile, târgurile de artă.
Legea patrimoniului prevede însă că atunci când un bun cultural este clasat în tezaurul patrimoniului național cultural, statul are posibilitatea de a exercita preempțiunea, adică preferința la achiziție (la un preț de piață, nu la un preț la alegere). Dacă statul nu o exercită, în termen de 30 de zile de la notificarea vânzării, proprietarul poate să o vândă unui colecționar privat, la un preț cel puțin egal cu cel refuzat de stat. 
Notificarea vânzării, în vederea exercitării preempțiunii, se face de către un operator cultural autorizat de Ministerul Culturii, în speță Artmark. De aceea Artmark a fost implicat în procedura de preemțiune, pentru că îl implică legea patrimoniului. Statul a dorit să se asigure, prin legea patrimoniului, că este notificat și are posibilitatea să își exprime preempțiunea, să achiziționeze opere importante, cu mesaj educativ, pentru expozițiile publice. În felul acesta statul nu pierde trasabilitatea operelor clasate în tezaur, are șansa achiziționării lor, nu se pierd în neant.
3. De ce 20 de milioane de euro și dacă Artmark are vreo legătură cu această evaluare:
Procesul de revendicare a sculpturii a durat aprox. 10 ani (2001-2010). În cadrul procesului de revendicare, instanța a desemnat un expert evaluator, acreditat de Ministerul Culturii. Acest expert a emis în februarie 2008 o expertiză și evaluare, concluzionând valoarea de piață a sculpturii la 30 milioane euro, valoare ce expertul a considerat că trebuie discountată cu 45%, enumerând o serie de stricăciuni și deprecieri ce ar fi fost aduse sculpturii în cei 50 de ani în care sculptura a fost în custodia Muzeului Național de Artă. Raportul de evaluare cuprinde toate explicațiile și reperele de tranzacționare pentru stabilirea valorii de piață a sculpturii (și este public, la dosarul instanței).
Artmark se înființează în iulie 2008 și organizează prima licitație în decembrie 2008. Așadar nu poate avea nicio influență asupra unui raport de expertiză emis în februarie 2008, de către un expert numit direct de instanță.
Ar fi de menționat că în fișa de inventar emisă de Muzeului Național de Artă în anii 80, prezentă la dosarul cauzei de retrocedare, sculptura era evaluată la 15 milioane dolari. Între timp, în 30 de ani de piatță internațională, opera lui Brâncuși s-a apreciat, iar raritatea sa în piață a crescut. 
4. Dacă familia proprietară există și dacă trăiește la Paris:
Da există, dar nu la Paris, ci în București. Este familia Romașcu. Romașcu fiind colecționarul, inginer ca profesie și antreprenor în construcții în perioada interbelică (a jucat un rol important în clădirea a numeroase edificii moderne în București). A fost totodată, prin viziunea sa fantastică, probabil primul colecționar de sculptură modernă din lume. Ar merita celebrat azi. Moștenirea noastră culturală azi se datorează, parțial, și viziunii lui, de a fi achiziționat această operă unică și de a-l fi încurajat pe Brâncuși să continue.
O familie greu încercată: pușcărie, Canal, confiscare generalizată, între care și cea a Cumințeniei, soțul doamnei proprietare a murit în pușcărie etc.; ulterior proces de retrocedare de 10 ani, proceduri de repunere în posesie de 3 ani, apoi proceduri nesfârșite de exercițiu al preempțiunii; apoi 11 milioane, care de fapt sunt 5; și din nou rușine publică.
5. Dacă familia proprietară s-a străduit să vândă statului român sculptura:
Nicidecum. În ultimii 70 de ani statul nu a fost de partea familiei proprietare. Dimpotrivă, a fost un agresor.
Artmark primește mandat să vândă sculptura către colecționari, prin licitație sau vânzare privată. Este motivul expunerii sculpturii în septembrie 2014 și invitării unor importanți colecționari, privați sau instituționali, din țară și străinătate. 
Dar Artmark este obligat de legea patrimoniului să notifice punerea în vânzare, în vederea exercițiului preempțiunii, în 30 de zile. Statul notifică exercițiul preempțiunii, dar nu achită suma, dorește negocierea ei, însă negocierea durează mai mult de 30 zile. 
În cadrul negocierii, familiei proprietare îi devine curând limpede că diferența între suma la care dorește să achiziționeze statul și valoarea de piață a sculpturii este mare, ireconciliabilă. Astfel că Artmark solicită statului/comisiei de negociere, în scris, la instrucțiunea proprietarilor, în toată perioada februarie-decembrie 2015, ca statul să închidă formal procedura de preempțiune, emițând un document oficial de negație a preempțiunii (prin adresele noastre din 2 febr 2015, 10 febr 2015, 11 mar 2015, 10 iun 2015, 16 iun 2015, 10 sept 2015, 15 oct 2015), încât vânzătorul să se poată purcede la continuarea procesului de vânzare privată. Toate aceste solicitări de eliberare a proprietarilor din procedura de preempțiune se află la dosarul de negociere, păstrat de Ministerul Culturii.
Statul însă a refuzat negația preempțiunii, păstrând în tot acest timp proprietarii captivi într-o procedură de preempțiune dilatată în afara cadrului legal.
6. Dacă comisionul Artmark urma să fie sau nu uriaș:
Nu, nu urma să fie uriaș. Nu era nici comisionul de intermediere prin galerie (30-40%), nici cel de intermediere prin licitație (15-20%).
S-a ținut cont de dimensiunea tranzacției, precum și de onoarea și împlinirea profesională pentru un dealer de artă de a realiza o asemenea tranzacție.
Astfel că Acordul de intermediere prevede un comision de doar 10%, din care 5% achita vânzătorul, iar 5% cumpărătorul. Căci era avută în vedere de către vânzător, repet, vânzarea către un colecționar privat, iar nu către stat.
În ipoteza avută în vedere, în care statul achiziționează, Artmark obținea doar comisionul de 5% de la vânzător, căci statul nu plătește comisioane raportat la exercițiul preempțiunii. Impozitabili etc.
Prin urmare Artmark nu urma să încaseze și nu va încasa niciun ban de la stat.
Ar mai fi de menționat că Artmark este un promotor și vânzător profesionist de artă. Urmărește, precum oricare alt dealer de artă din România sau din lume, să vândă la valori cât mai mari și să realizeze profit. Ceea ce este în favoarea creșterii vizibilității internaționale și cotației artiștilor români, respectiv în favoarea aprecierii patrimoniului, fie el în posesia colecționarilor, fie în expunerea muzeelor.

 

Te-ar putea interesa și: