Recenta criză migratorie dintre Europa și Turcia, direct legată de conflictul din Siria, ilustreză și ea ambiguitățile occidentalilor în raport cu Ankara, unul din principalii piloni ai Alianței Nord Atlantice.
Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a deschis robinetul cu refugiații instalați pe pământ turcesc (sau aflați în trecere) către Grecia și Uniunea Europeană, procedând la un șantaj în încercarea de a obține un sprijin NATO, în fața Rusiei, în situația din Siria, și un ajutor financiar de la europeni, pe de altă parte.
Însă această criză migratorie este veche. Chiar dacă ea a atins un vârf în 2015, această criză a început în realitate ca urmare a intervențiilor occidentale în Afganistan în 2001 (unde și Turcia a fost prezentă), apoi în Irak în 2003 (sub mai multe pretexte), înainte de a cunoaște o explozie la începutul „primăverii” arabe, în 2011, în special în Siria, antrenând mișcări fără precedent ale populației în această țară și contribuind la emergența tentaculară a Statului Islamic în Orientul Mijlociu (primul proto-stat terorist din timpurile moderne).
Astfel, Turcia a absorbit cea mai mare parte a acestor refugiați (politic sau economic), cu aproape 4 milioane de persoane stabilite pe teritoriul ei. Turcia a cunoscut o remarcabilă creștere economică în ultimii 20 de ani, în special după ascensiunea la putere a partidului AKP, sub impulsul lui Recep Erdogan. Totuși, Turcia nu este o petromonarhie din Golf, unde nivelul resurselor garantează o mană financiară.
Găzduirea refugiaților a însemnat pentru Turcia o sarcină financiară considerabilă și dificilă de asumat pentru guvern și populație.
Din contra, Uniunea Europeană, obișnuită să dea lecții de morală în toate direcțiile, inclusiv unora din membrii săi, cu privire la criza migratorie, este o putere economică mondială de prim rang.
După 2015, la apogeul crizei migratorii, în timpul căreia aproape un milion de refugiați au intrat în Europa (în principal în Germania, ceea ce a reprezentat un șoc fără precedent în această țară), Bruxelles a semnat un acord cu Ankara (18 martie 2016) pentru a fixa un număr maxim de refugiați pe sol turcesc.
Acord care a funcționat, deoarece numărul migranților care soseau în UE a scăzut drastic, de la 3.500 pe zi la doar câteva zeci.
În contrapartidă, UE s-a angajat, așa cum a făcut-o cu alte țări care găzduiesc refugiați în Orientul Mijlociu (Liban, Iordania, în special), să deblocheze o sumă substanțială de aproape 6 miliarde de dolari.
Bani care nu au fost integral vărsați, așa cum des se întâmplă atunci cînd vine vorba de ajutoare sau de donații internaționale, scrie Slate.
Or, preluarea refugiaților a reprezentat un cost enorm pentru Turcia, evaluat la 40 de miliarde de dolari, scrie Slate. E drept, Turcia a beneficiat de o mână de lucru ieftină, dar nu toți refugiații sirieni sau din alte zone din Orientul Mijlociu și-au putut găsi o activitate de lungă durată, prin urmare trebuind să fie în bună parte preluați în sarcină de guvernul turc.
Dincolo de dosarul migratoriu, europenii trebuie să tranșeze și o altă chestiune cu Turcia: are sau nu această țară vocația să intre în UE?
Teoretic, aderarea Turciei la UE este mereu pe masă. Însă, pentru multe state ale blocului comunitar, Turcia nu are ce căuta în UE.
De partea sa, președintele Recep Tayyip Erdogan afirmă că țara sa îndeplinește toate criteriile de aderare. Dar este ținută de prea mult la ușă și, în definitiv, dacă UE nu ne vrea, nici o problemă pentru noi, a conchis liderul de la Ankara.
Bruxelles îi reproșează lui Erdogan derive autoritare și nerespectarea drepturilor omului. În timp ce liderul de la Ankara este notoriu prin ieșiri publice anti-europene.
Ceea ce nu împiedică ambele părți să găsească înțelegeri pe plan economic.
O altă ambiguitate este relația NATO cu Turcia, a doua armată a structurii militare transatlantice ca mărime.
Turcia este acuzată de o apropiere periculoasă de Rusia, în special prin achiziția de sisteme rusești S-400, pe care NATO le denunță ca fiind incompatibile cu armele Alianței.
Pe de altă parte, nu există o lege care interzice unui stat membru NATO să facă achiziții militare de unde consideră.
În timp ce președintele Franței, Emmanuel Macron, denunța „moartea cerebrală a NATO”, Statele Unite au menținut o abordare ambiguă față de dotarea Ankarei cu sisteme S-400, chiar dacă au exclus Turcia din programul avioanelor F-35 (cu rezultatul că Erdogan a anunțat că va cumpăra avioane de luptă de la ruși) și au amenințat cu sancțiuni economice.
În timp ce Franța a declarat că este imperativ ca Turcia să-și precizeze poziția față de NATO și să explice apropierea (periculoasă) de Vladimir Putin, alte puteri vestice abordează subiectul cu prudență.
O ieșire a Turciei din NATO ar însemna o catastrofă pentru Occident. Turcia s-ar îndrepta către alianțe cu state precum Rusia sau Iran, ceea ce s-ar traduce printr-o pierdere importantă a influenței europenilor și, global, a occidentalilor în această regiune.
Ar însemna o închidere a bazelor militare ale NATO din Turcia sau accesul la spațiul aerian turcesc pentru avioanele Alianței, nemaivorbind de relații încă mai tensionate cu lumea musulmană, unde Turcia știe deseori să-și facă auzită vocea.
Observatorii apreciază că occidentul trebuie să găsească un dialog cu Turcia, partener dificil dar esențial.
În chestiuni precum migranții, integrarea în UE, NATO, trebuie găsite răspunsuri. Și încă repede, apreciază comentatorii internaționali, pentru că Europa riscă să se destabilizeze mai rapid decât Turcia.
Incoerențele europene vizavi de Ankara riscă să ducă la un rezultat perdant pentru toată lumea. Pentru a evita acest scenariu, este nevoie de o viziune strategică globală a liderilor occidentali, ceea ce pare că lipsește alarmant.