Carmen Vidu, o tânără de 28 de ani, aduce pe scena bucureşteană piese de teatru experimental, în care culorile sunt la fel de importante ca şi actorii.

S-a îndrăgostit de Bucureşti în urmă cu zece ani, când venea de la Arad ca să vadă teatru şi să-şi umple geanta cu cărţi de la anticariat. Când s-a mutat aici, la facultate, iubea Capitala şi se bucura de viaţa culturală efervescentă. De doi ani, îi pare că oraşul şi-a stopat evoluţia. Îi place să se plimbe pe străzi, cu căştile în urechi şi să descopere bisericile „oraşului eclectic“.

Carmen Lidia Vidu e regizoare, unul dintre tinerii noului val de artişti români. Are 28 de ani şi montează piese de teatru-multimedia, inspirate din propriile poveşti de dragoste. Ultimul său spectacol, „Privighetoarea şi trandafirul“, se joacă la Teatrul Naţional, iar următorul proiect, „This Is Not A Love Song“ („Acesta nu e un cântec de dragoste“), dedicat în exclusivitate Capitalei, ar putea fi gata în două luni.

„Caragiale“ a picat-o

Până să ajungă la teatru, a vrut să fie avocat. După Revoluţie, închiria casete video numai cu filme cu procese. „Îmi plăcea foarte mult finalul, când se adunau în faţa avocatului mulţi reporteri, fotoreporteri. Mă incitau foarte tare mulţimea şi faptul că se crea un adevărat spectacol“, spune tânăra născută lângă Dunăre, la Caraş-Severin, şi crescută la Arad.

„Viaţa cu regia“ a început în liceu, odată cu meditaţiile la franceză şi compunerile care se transformau în adevărate spectacole. Au urmat apoi trupa de teatru din Arad şi examenul la facultate, în Bucureşti. L-a dat în ’98 şi l-a picat din vina lui Caragiale. „Eu, fiind din Arad, îl diger pe Caragiale, îl apreciez, dar nu mă pune să am umor în sensul acesta, că nu o să am. Aşa am picat“, povesteşte Carmen Vidu. Tot din pricina lui Caragiale a ajuns la Cluj, unde a studiat un an. Cu ajutorul Cătălinei Buzoianu s-a transferat apoi la Bucureşti. Piesele ei, „tribute aduse dragostei“

Primul „spectacol adevărat“ semnat „Regia: Carmen Lidia Vidu“ s-a jucat la Teatrul Act, în 2002, când era în anul patru, la facultate. A găsit sponsor şi s-a dus cu proiectul la Marcel Iureş. „Fool for Love“ (Sam Shepard), pentru care n-a avut nicio reţetă-minune - doar trei actori profesionişti şi multă imaginaţie - a fost primul spectacol de teatru-multimedia de la Act şi s-a jucat cu mare succes la public.

A mai făcut teatru după textele lui Peca Ştefan, la Green Hours, la ArCuB şi la Comedie, după sonetul 120 al lui W. Shakespeare, în aer liber, pe terasa La Motoare. În noiembrie anul trecut, regizoarea a debutat pe scena Naţionalului, cu „Privighetoarea şi trandafirul“, celebrul basm al lui Oscar Wilde.

Cum ajunge să monteze o piesă sau alta? „Mă inspiră poveştile mele de dragoste. Iau foarte personal felul în care fac teatru şi chiar sunt nişte tribute aduse iubirii. Bineînţeles că mă detaşez de propriile poveşti, dar acestea sunt mereu un punct de plecare, de întoarcere şi de comparaţie“, explică regizoarea.

„Privighetoarea şi trandafirul“, de exemplu, „a plecat de la un eşec personal, timp de doi ani, în a-mi face o relaţie matură; aveam impresia că mă pierd în disperări de a căuta iubiri, iar când găseam o relaţie nu mă mulţumeam“.

„Tunurile“, câinii, biserica şi căştile

Nu face teatru clasic pentru că-i place să facă teatru experimental: „Dacă eu aşa îmi imaginez spectacolul, n-are rost să-l fac altfel decât îmi doresc. Partea vizuală e foarte intensă în mine. Merg foarte mult pe partea senzitivă, în care culorile au limbaj, vitalitatea are limbaj; lucruri extravagante nu pot să le spun decât prin parte vizuală“. Nu e greu, dar e costisitor. Motiv pentru care, într-un an, face doar unul-două spectacole, pentru care se zbate să obţină finanţări.

Bucureştiul nu-i mai place, că funcţionează pe bază de „tunuri“: acum e o piesă tare, acum nu se mai întâmplă nimic. Aglomeraţia din trafic nu o preocupă, pentru că nu are maşină, în schimb îi e frică de câinii comunitari. Când nu montează, merge la biserică, dansează, citeşte reviste de modă şi se plimbă pe străzi cu căştile în urechi. Pentru Bucureşti, şi-ar dori mai multe spaţii pentru spectacolele-experiment: „Avem cele mai puţine teatre din lume, cred că şi africanii ne iau la faza asta“.

VIAŢA CAPITALEI

Povestea bucureşteanului, de la 9.00 la 9.00

„This Is Not A Love Song“, proiectul despre sunetul şi imaginea Capitalei, este depus la ArCuB şi ar trebui să primească OK-ul luna aceasta. „Îmi doresc să fie un spectacol aplicat pe persoane, nu vreau să fac o descriere a Bucureştiului, pur şi simplu“, precizează tânăra. A luat nişte texte scrise special pentru Capitală de tineri din diverse domenii - muzică, modă, artă urbană -, a ales patru interpreţi - doi actori şi doi coregrafi - şi pentru fiecare vrea să creeze o poveste. „O poveste a oraşului de la 9 dimineaţa până la 9 dimineaţa a doua zi. Unul dintre cei patru se trezeşte la 9.00 şi-l urmărim până la 11.00, acolo în Pantelimon sau unde trăieşte el. Apoi urmăresc un personaj în grădina publică, altul - la facultate, altul - în club“, povesteşte regizoarea. „Vreau să arăt cât de extravagantă poate să fie viaţa Bucureştiului, cât de deosebită în sensul unei profunzimi. Bucureşteanul e bine citit, e şi bine îmbrăcat, e şi profund, cizelat“. Bineînţeles că există şi uscături, „dar despre astea vorbeşte toată lumea“.