A intrat în istorie ca Regele-Copil și a devenit în Istorie Regele de Poveste. Regele Mihai a fost un simbol al României demne, curajoasă, loială, cu valoare istorică, pentru care mii de români s-au luptat cu regimul comunist până la ultimul cartuș, iar sute de mii de bătrâni și tineri, bărbați și femei au suferit sau au pierit pe front, în prizonierat, în pușcării fără să-și piardă speranța într-un viitor mai bun.
Sfidând jocurile Istoriei au dovedit că românii nu sunt un popor careși pleacă capul în fața fiecărui năvălitor. Credința în Dumnezeu și Jurământul pe care-l dăduseră Regelui le-au fost sprijin în momentele grele.
Majestatea sa Regele Mihai a fost un reper de speranță, indiferent de vremurile prin care am trecut în ultimii 70 de ani. Casa Regală a reprezentat reflexul unei națiuni care nu s-a vrut înfrântă și care l-a privit tot timpul ca pe Unsul lui Dumnezeu! Legătura între Rege și Biserică a depășit granițele înțelegerii omenești, venind din străfundurile Istoriei, iar pentru Biserica Ortodoxă Română, Mihai I a rămas tot timpul Regele! Puțini știu că a fost ultimul monarh ortodox uns de Biserică, recunoscut ca atare de Patriarhul Teoctist în 1997, că a vizitat meleagul natal la invitația arhiepiscopului Sucevei și Rădăuților, Pimen, căruia regimul FDSN-ist al lui Iliescu nu a mai îndrăznit să i se opună.
Prima imagine care-mi vine în minte atunci când vorbim despre Regele Mihai este momentul în care tata îmi povestea despre ardoarea cu care cântau imnul regal la școală: „Trăiască Regele/În pace și onor/De țară iubitor/Și-apărător de țară”. Ce a simțit atunci când Regele Mihai a fost nevoit să plece din România și i s-a scos portretul de pe perete. Erau amintirile lui mândre despre o perioadă pe care o iubea. Era povestea prin care-mi transmitea o fărâmă de demnitate și onoare. Eu, fiind un tânăr pasionat de Istorie, am fost unul din sutele de mii de oameni care așteptau să-l vadă în vizita sa din aprilie 1992, după cum ca ziarist am fost martorul conferinței de presă din toamna aceluiași an, în care președintele Partidului Național Liberal, Radu Câmpeanu, a anunțat decizia de a-l propune drept candidat la președinție pe Regele Mihai.
Trei momente în care am simțit fiorul din sufletele celor care căutau să se rupă de trecut, să scape de comuniști și de reprezentantul lor cu față umană, Ion Iliescu. Aici încerc să vă transmit sentimentele, ceea ce simțeau spontan oamenii, nu calculele din spatele strategiilor politice. Pentru că acest lucru nu interesa pe nimeni în momentele pe care vi le evoc.
De altfel, Regele Mihai s-a ținut deoparte de politica românească, dând dovezi de înțelepciune și smerenie, iertându-i pe cei care-i greșiseră, pentru a dovedi că reconcilierea poate fi reală, iar patimile trecutului nu sunt de nedepășit. I-a iertat pe cei care i-au interzis intrarea în țară în 1990, 1994 sau 1995, care i-au interzis să se roage la mormintele familiei sau participarea la funeralille lui Corneliu Coposu, dând măsura demnității unui monarh.
Despre Regele Mihai veți auzi multe în zilele care urmează, toți politicienii vor avea numai cuvinte frumoase pentru el, dar sentimentul că s-a întâmplat prea devreme, că ne-am fi dorit să fie etern alături de poporul său, va domina societatea românească. Ne doream ca Regele să rămână ca un reper viu în istoria noastră, să nu devină doar o poveste pe care o vom spune copiilor și nepoților noștri. Din păcate, de azi înainte, Regele Mihai a devenit un Rege de Poveste, o poveste frumoasă pe care o vom spune atunci când vrem să ne aducem aminte de ceea ce înseamnă demnitate, curaj, iertare.
Pentru aceasta suntem datori, oriunde ne-am afla, să-i aprindem o lumânare și să păstrăm un moment de tăcere. După care să spunem: Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Recomandările noastre
