De dragul democraţiei, să fentăm referendumurile! De dragul Europei, să nu mai întrebăm pe cetăţenii europeni nimic!
Cam acestea sînt concluziile cele mai inteligente pe care le-am putut citi după Brexit. O iau pe rînd, nu înainte de a reaminti că teoria oricărei democraţii constituţionale spune că referendumul este sacru, pentru că este unica formă prin care poporul îşi exercită în mod direct suveranitatea. Mai sus de referendum nu poate exista nimic într-o democraţie. În mod normal, rezultatele unui referendum se aplică fără discuţie. În Uniunea Europeană, însă, realitatea democratică arată un pic altfel.
Să începem, măcar de dragul savorii poveştii, cu noi înşine. Referendumurile, în România, ţin de versiunea „realist magică” a democraţiei noastre. Noi avem experienţe aparte în materie: noi avem referendum a cărui durată se prelungeşte cu încă o noapte şi-o zi în timpul desfăşurării sale, avem referendum care se desfăşoară fără să se fi lămurit diferenţa dintre numărul alegătorilor înscrişi pe liste şi numărul alegătorilor (teoretic ar trebui să fie egale, dar nu sînt!), aşadar fără să ştim dinainte criteriul la care vom raporta validarea întregii tevaturi, avem referendum validat de Curtea Constituţională şi complet uitat după aia etc. Faptul că nimănui nu-i mai dă prin cap să aplice rezultatul validat al unui referendum şi, mai mult, nici măcar poporul care l-a plebiscitat nu ţine neapărat să vadă că statul respectă propria-i voinţă mi se pare, orice s-ar zice, ceva de un puternic specific local. Dar, noi sîntem ceva mai aparte, noi sîntem altfel (aşa zice dl Boia, aşa rămînem!), noi sîntem o eternă şi stupefiantă excepţie. Dar nici Uniunea Europeană, care, altfel, îşi plezneşte bojocii cînd vorbeşte despre democraţie şi respectul pentru cetăţeni, nu se împacă bine cu referendumul.
În Uniunea Europeană, în numele democraţiei super-rafinate, fireşte, fentarea referendumului a devenit o practică politică acceptabilă. În 2005, naţiunile europene au fost chemate să voteze referendar o Constituţie a Europei. În Franţa, 55% s-au opus acestei Constituţii, iar în Olanda, 62%. După aceste două eşecuri, caravana referendumurilor europene s-a oprit. Nu de alta, dar urmau Marea Britanie şi Danemarca unde exemplele francez şi olandez s-ar fi perpetuat aproape sigur. După ceea ce s-a numit „o perioadă de reflecţie”, politicienii europeni au găsit soluţia: în locul unui Tratat Constituţional, care cerea clar referendumuri, mai bine facem un Tratat al Uniunii, care amendează, de fapt, Tratatele anterioare (Maastricht şi Roma, cu modificări ulterioare). Aşa s-a născut Tratatul de la Lisabona, Biblia de azi a Uniunii Europene. Găselniţa a fost excelentă pentru că acest Tratat a fost ratificat exclusiv în Parlamentele naţionale şi Uniunea a evitat, cu succes, poporul. A existat o singură excepţie, cea a Irlandei, care a fost prinsă pe picior constituţional greşit cu acest Tratat şi a avut nevoie de o modificare constituţională ca să poată aproba Tratatul de la Lisabona în Parlament, aşa că a făcut un referendum. Rezultatul a fost negativ. Cînd a fost întrebat direct, poporul irlandez a respins Tratatul. Atunci, politicienii au găsit ceva şmecherii constituţionale, irlandezii au mai organizat un referendum nu, însă, pentru Tratat ca atare, ci pentru modificarea propriei Constituţii astfel încît Tratatul să poată fi aprobat, ca în toate celelalte ţări, în Parlament. Aşa, referendumul a trecut şi, evitînd confruntarea cu prostimea europeană, Uniunea a făcut un pas uriaş înainte, spre victoria finală. Cînd cu introducerea monedei euro, treaba a fost la fel de complicată. O ţară aderă la spaţiul euro prin decizia Parlamentului naţional. Pînă acum, doar două ţări au avut ideea să ducă această chestiune în referendum: Danemarca, în 2000 şi Suedia, în 2003. În ambele cazuri, poporul a spus „nu” şi cele două ţări au rămas cu propria monedă naţională. O fi fost rău, în 2003-2004. Dar ce bine s-a dovedit a fi în 2010-2011! Politicienii europeni, democraţi pînă în unghii, au înţeles lecţia: Uniunea Europeană se face, de fapt, fără popor, dar maşina de propagandă trebuie să continue să turuie că e cu poporul, pentru popor.
După Brexit, am auzit o grămadă de analişti şi politicieni autohtoni evocînd posibilitatea nerespectării votului dat de britanici în referendumul din 23 iunie. Zice-se, referendumul a fost consultativ, iar Parlamentul britanic ar putea să decidă să nu-l urmeze. Unora, li s-ar părea că aşa se va salva Europa. Nimănui, însă, nu i se va părea ciudat că, de la o vreme, măreaţa şi superba Uniune Europeană se tot salvează de proprii cetăţeni. Are cineva curajul să răspundă întrebării: de ce au ajuns cetăţenii ţărilor Uniunii să o deteste? În afara răspunsurilor clasice: că sînt proşti şi nu înţeleg minunăţiile bruxelleze sau că sînt manipulaţi de javrele populiste, ar putea cineva să dea şi un răspuns ceva mai articulat şi mai profund? În ceea ce-i priveşte pe britanici, nu cred că vor asculta de şmecheraşii continentali care susţin că e absolut democratic să organizezi un referendum şi apoi să faci invers decît spune poporul pretinzînd, în continuare, că eşti o mare şi autentică democraţie. A fost, se pare acum, o decizie greşită. Dar a fost o decizie democratică. Nu mai poţi spune că eşti o democraţie dacă nu urmezi rezultatul unui referendum.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
