Italia, a treia economie a Zonei Euro, se află în criză gravă. Eșecul referendumului nu face decât să pună gaz peste foc. Incendiul poate cuprinde întreaga Europa.

Economistul francez Jacques Sapir, directorul EHESS (Școala de Înalte Studii în Științe Sociale) a acordat un interviu pentru Le Figaro, cu doar câteva ore înainte de referendumul din Italia, în care a prognozat consecințele catastrofale pe care le va avea asupra Europei.

În această duminică are loc în Italia referendumul privind reforma constituțională dorită de președintele Consiliului de Miniștri Matteo Renzi. Care sunt mizele sale?

Mizele sunt deopotrivă naționale și europene. Italia traversează de mulți ani o gravă criză. Această criză nu îmbracă forma acută a crizei grecești; este mai surdă, dar nu mai puțin profundă. Se constată că introducerea monedei unice a ucis economia italiană. Se vede asta atunci când privim creșterea economică și mai ales creșterea economică pe cap de locuitor. Astăzi, Italia este din nou la nivelul pe care îl atinsese în anul 2000. Altfel zis, în ultimii șaisprezece ani nu a existat nici un fel de creștere economică. Slaba creștere înregistrată din 2000 până în 2007 a fost total irosită în anii următori.

Situația este și mai gravă dacă privim la creșterea pe cap de locuitor. PIB-ul pe cap de locuitor al Italiei este cel din 1997. Productivitatea muncii, a cărei creștere era comparabilă cu cea a Franței și Germaniei din 1971 până în 1999, stagnează din anul 2000. Diferențele sunt uriașe în comparație cu vecinii săi. Dacă luăm anul 1999 ca indice 100, în 2015 ne aflăm la 117 pentru Germania și Franța, dar numai la 104,5 în Italia.

Motivul acestei situații este, ca și în cazul Franței, ecartul creat între rata de schimb virtuală a Mărcii Germane, pe care o putem calcula prin evoluția productivității și a inflației în Germania, și rata de schimb virtuală a Lirei Italiene. Un studiu al Fondului Monetar Internațional arată că Marca este virtual sub-evaluată cu 15% (la rata de schimb a Euro), în vreme ce Lira este supraevaluată cu 10%. Aceste ecart de 25% este cauza multor necazuri din economia italiană, ca și în cazul celei franceze, unde acest ecart este de 21%.

Care sunt consecințele acestei crize italiene?

În Italia există sentimentul că situația nu mai poate dura mult. Diversele reforme, fie că au fost cele aplicate de guvernul Mario Monti fie de actualul premier Matteo Renzi, au lovit grav populația dar nu au putut relansa mașinăria economică.

Creșterea nivelului creditelor neperformante al băncilor italiene, care este principala cauza a problemelor pe care le au, își are originea tocmai în asta.

Criza este agravată de faptul că principalii acționari ai băncilor sunt persoane private și nu „investitori instituționali”, cum e cazul Franței. O criză deschisă a acestor bănci, falimentul lor, ar ruina sute de mii de italieni. Gestionarea acestei crize bancare a arătat că clasa politică italiană nu s-a schimbat deloc din anii 1990 încoace.

Familia lui Matteo Renzi a fost direct implicată în mai multe scandaluri. Este unul din motivele care l-au împins pe Renzi să propună un proiect de modificare a Constituției prin referendum.

Dacă își vede proiectul aprobat, va avea mână liberă pentru a proceda la o reformă bancară și va putea reconfigura sistemul politic după placul său.

Dacă eșuează, reforma bancară nu va avea loc (în orice caz, nu cum o dorește), și atunci nu va avea alternativă decât de a implora Germania să treacă la o politică de relansare masivă, dacă vrea să salveze economia italiană.

Cum sunt slabe speranțe să fie ascultat la Berlin, s-ar putea ca pentru Italia să nu fie altă soluție decât o ieșire brutală din Zona Euro. Această ieșire nu va fi făcută de Renzi. Este probabil ca, în caz de victorie a taberei NU la referendum, guvernul său să cadă rapid, iar aceasta va deschide calea spre noi alegeri, unde partide eurosceptice, precum Mișcarea 5 Stele a lui Beppe Grillo, Liga lui Salvini (fosta Liga Nordului) sau chiar Forza Italia a lui Berlusconi pot să obțină majoritatea.

Vedem deci cum situația din Italia ar putea, în zilele și săptămânile următoare, să aibă consecințe considerabile asupra Uniunii Europene, dar mai ales asupra Zonei Euro.

Dacă tabăra NU câștigă, investitorii se vor retrage din Italia, dar și – prin contagiune rapidă – din Franța și Spania.

Ratele dobânzilor vor crește, în ciuda intervenției Băncii Centrale Europene. Vom asista la un nou episod al crizei Euro, dar într-o situație politică în care Uniunea Europeană, deja slăbită de Brexit și de victoria lui Trump, nu va mai avea probabil mijloacele de a reacționa.

În ce măsură scenariul unui Italexit este cu adevărat credibil?

Trebuie să facem diferența dintre ieșirea din Zona Euro și o eventuală ieșire din Uniunea Europeană. Italia are o nevoie vitală de a-și redobândi suveranitatea monetară. Pentru economia ei, ca și pentru cea franceză, deși într-o măsură mai mică, este o chestiune de viață și de moarte.

Însă o ieșire din Zona Euro, care este privită cu toată seriozitatea de mediile industriale italiene iar federația patronală Cofindustria o sprijină discret, nu înseamnă automat o ieșire din UE. Pragmatismul își va spune cuvântul. Oricât s-ar spune că nu se poate ieși din Zona Euro fără a ieși din UE, în realitate nu este adevărat. Țările UE au interesul ca Italia să rămână în UE, și se va dovedi că, în perioade de crize, tratatele sunt exact ce spunea Bismarck: simple bucăți de hârtie.

Zona Euro va putea rezista la șocul ieșirii celei de-a treia economii, care este Italia, din Uniunea economică și monetară?

Din punct de vedere economic, răspunsul este categoric nu. Italia nu este Grecia. Ea cântărește mult mai mult în Zona Euro; Italia este a treia țară din Zona Euro.

Dar problema nu este doar economică. Să admitem că Italia va fi obligată să părăsească Euro vara viitoare sau în toamnă, ceea ce este o posibilitate care trebuie luată foarte în serios în caz de victorie a taberei NU la referendum. Însă este îndoielnic că liderii politici ai celorlalte țări din Zona Euro să decidă dizolvarea imediată a acesteia. Liderii germani clar nu au nici un interes. O disoluție a Zonei Euro ar duce la o apreciere puternică a Mărcii (peste 20%) care va înghiți instantaneu imensul excedent comercial de care se bucură Germania.

Cât îi privește pe liderii francezi, aceștia se vor opune unei astfel de dizolvări din principiu, căci ideologic sunt convinși că o revenire la monedele naționale reprezintă o catastrofă, iar ei sunt dependenți politic de Germania. Cel puțin Socialiștii și Republicanii.

Așadar, riscul este ca Franța să fie un factor de blocaj politic, simetric Germaniei, care va fi un factor de blocaj economic.

Însă această poziție nu ar putea rezista prea mult. Cu Italia părăsind Zona Euro și depreciindu-și moneda cu cel puțin 25%  (dacă Germania nu și-o apreciază pe a sa), șocul concurențial asupra Franței va fi catastrofal.