Când președintele rus Vladimir Putin a ordonat invadarea Ucrainei în februarie 2022, el a avut în vedere o confiscare rapidă a capitalei, Kiev, și o schimbare a guvernului, la fel cum au făcut sovieticii în Ungaria în 1956 și în Cehoslovacia în 1968. Dar războiul este încă în derulare și nimeni nu știe când sau cum se va termina.

”Obiectul politic este scopul, războiul este mijlocul de a-l atinge, iar mijloacele nu pot fi niciodată luate în considerare izolat de scopurile lor”-scria generalul prusac Carl von Clausewitz. În cea mai mare parte a celei de-a doua jumătăți a secolului XX, planificatorii strategici americani s-au confruntat cu o provocare destul de statică: un Război Rece în care conflictul dintre superputeri a fost ținut în loc prin descurajarea nucleară, devenind fierbinte doar în lupte cu proxi care erau costisitoare, dar ușor de controlat.

Prăbușirea Uniunii Sovietice a pus sfârșit acelei epoci. La Washington, în anii 1990, războiul a devenit o chestiune de adunare de coaliții pentru a interveni în conflicte ”discrete”, când actorii răi își invadau vecinii, alimentau violența civilă sau etnică sau masacrau civili. Acum mai greu este să prezici ce fel de război ar putea aduce viitorul. Când războiul se schimbă, noua formă pe care o ia vine aproape întotdeauna ca o surpriză. Începând cu 11 septembrie 2001, atenția s-a îndreptat către organizațiile teroriste, insurgenți și alte grupuri nestatale. A rezultat „Războiul împotriva terorii”. A fost un război în general limitat ca amploare și purtat în locații îndepărtate împotriva adversarilor în umbră.

Moartea în 2011, în Pakistan, a lui Osma Bin Laden datorată echipei US Navy SEAL a fost punctul culminat al acestei lupte. Întrând în noul secol viziunea noastră s-a schimbat fundamental. Avem război între state dar și între state și organizații teroriste acolo unde tensiunile au rămas nerezolvate de deciziile ONU. Fără îndoială avem în Europa cel mai mare război terestru din de la al Doilea Război Mondial. Războiul din Ucraina a remodelat geopolitica globală implicând alte zeci de state cu sprijin financiar și material de război (Grupul de la Rammstein cu 52 de state). Între timp, China, Iranul și Coreea de Nord au asistat Rusia în moduri care au surprins comunitatea internațională (muniții, tehnologie, militari).

Lumea economică se divide între G7 ( 7 state bogate cu 43% din PIB-ul global) și BRICS, o replică palidă a primei care desemnează Sudului Global, dar care se organizează (populație majoritară în cele nouă sate care o compun și 24% din PIB-ul global). La mai puțin de doi ani de la invazia Rusiei, Hamas a efectuat brutalul său atac terorist din 7 octombrie 2023 asupra Israelului, provocând un atac extrem de letal și distructiv israelian asupra Gaza. Conflictul s-a extins rapid într-o afacere regională complexă, implicând mai multe state și un număr de actori nestatali capabili. A deschis cale unui conflict direct Iran-Israel.

S-a încheiat o epocă a războaielor și a început alta!

Atât în ​​Ucraina, cât și în Orientul Mijlociu, ceea ce a devenit clar este că domeniul de aplicare relativ îngust care a definit războiul în perioada post-9/11 s-a lărgit dramatic. S-a încheiat o eră a războiului limitat; a început o epocă a conflictului cuprinzător. Avem oare un război total? Se pare că da fiindcă la ora actual militari care participă la conflict se bazează pe resurse vaste, mobilizează industria de apărarea dar și concetățenii (reinventează statutul încorporării militarului), guvernele acordă prioritate războiului.

Datorită noilor tehnologii și a legăturilor profunde ale economiei globalizate, războaiele de astăzi nu sunt doar o repetare a conflictelor mai vechi. Ele introduc lecții tactice și strategice noi și echipamente militare de ultimă generatie în care Inteligența Artificială și-a făcut loc. Aceste evoluții ar trebui să-i oblige pe strategii și planificatorii să regândească modul în care se pregătesc pentru război. Deși nu sunt fan al generalului Carl von Clausewitz îl citez pentru că are dreptate când ne uităm și analizăm lecțiile din conflictele actuale. El spunea: ”Multe rapoarte de informații în timpul războiului sunt contradictorii; chiar mai multe sunt false, iar majoritatea sunt incerte”. Noi trebuie să selectăm lecțiile războiului și să le analizăm pentru a înțelege noua logică din spatele utilizării noilor tehnologii și a noilor concepte de luptă.

Dacă Occidentul este serios cu privire la posibilitatea unui conflict între marile puteri, trebuie să analizeze cu atenție capacitatea sa de a duce un război prelungit și să urmeze o strategie concentrată mai degrabă pe uzură decât pe manevră. Războaiele de uzură necesită propria „Artă a Războiului” și sunt luptate cu o abordare „centrată pe forță”, spre deosebire de războaiele de manevră care sunt „concentrate pe teren”. Noile războaie sunt înrădăcinate în capacitatea industrială masivă pentru a permite înlocuirea pierderilor, adâncimea geografică pentru a absorbi o serie de înfrângeri și condiții tehnologice care împiedică mișcarea rapidă în terenul operațional. În războaiele de uzură, operațiunile militare sunt modelate de capacitatea unui stat de a înlocui pierderile și de a genera noi formațiuni, nu manevre tactice și operaționale. Este cel mai probabil să câștige partea care acceptă natura de uzură a războiului și se concentrează pe distrugerea forțelor inamice, mai degrabă decât pe câștigarea terenului. Un fel de șaorma cu de toate!

Războaiele de uzură

Războaiele de uzură sunt câștigate de economii care permit mobilizarea în masă a armatelor prin sectoarele lor industriale. Armatele se extind rapid în timpul unui astfel de conflict, necesitând cantități masive de vehicule blindate, drone, produse electronice și alte echipamente de luptă. Armamentul de ultimă generație are o mare complexitate și consumă resurse vaste. Armele de ultimă generație au performanțe excepționale, dar sunt dificil de fabricat.

De exemplu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Panzerele germane erau tancuri formidabile, dar folosind aproximativ aceleași resurse de producție, sovieticii au lansat opt ​​T-34 pentru fiecare Panzer german. Diferența de performanță nu a justificat disparitatea numerică în producție. Armele de ultimă generație necesită, de asemenea, trupe de ultimă generație. Acestea necesită timp semnificativ pentru a se antrena - timp care nu este disponibil într-un război cu rate ridicate de uzură.  Este mai ușor și mai rapid să produci un număr mare de arme și muniții ieftine, mai ales dacă subcomponentele acestora sunt interschimbabile cu componente civile, asigurând cantitatea de masă fără extinderea liniilor de producție.

De asemenea, noii recruți absorb mai repede armele mai simple, permițând generarea rapidă de noi formațiuni sau reconstituirea celor existente. Și încă un lucru: lanțurile de aprovizionare. În timpul războiului, lanțurile globale de aprovizionare sunt întrerupte și subcomponentele nu mai pot fi securizate. La această enigmă se adaugă lipsa unei forțe de muncă calificate, cu experiență într-o anumită industrie. Aceste abilități sunt dobândite de-a lungul deceniilor și, odată ce o industrie este închisă, este nevoie de decenii pentru a se reconstrui. Noi români am renunțat de mult la sectorul industriei de apărare.

Am rămas cu declarațiile triumfaliste că vom face și vom drege să producem tehnică și muniții. Ori noi nu avem o fabrică de pulberi din anul 2000. Tot o facem pe hârtie. Mai pe față sau mai mascat multe state occidentale și-au trecut economiile într-o fază de pre-război. Își consolidează sectorul militar, cel a fabricării de medicamente și cel agricol. O economie de război, diferă de la stat la stat dar în principiu implică procurarea de arme, echipament militar și logistică, modificări în modelele de producție și ocupare a forței de muncă, precum și controlul guvernamental asupra resurselor țării prin regularizări și control de prețuri. În cazul american, economia de război este un punct forte de pe urma căruia Statele Unite și-au format politicile publice și externe de la al doilea Război Mondial încoace, oferindu-i statutul de cea mai mare putere militară din lume. Prin adoptarea economiei de război ca efect al invaziei ruse în Ucraina, această strategie economică încearcă să evite colapsul economic al țării aflate sub legea marțială.

Pentru a evita acest colaps, Ucraina și-a reorganizat economia pe 3 paliere: administrare fiscală, gestionare monetară și primirea de ajutor extern. Nu intru în amănunte pentru că mi-ar trebui câteva pagini să explic întreg fenomenul. Și încă un lucru: câmpul  de luptă modern este un sistem integrat de sisteme care include diferite tipuri de război electronic (EW), trei tipuri de bază de apărare aeriană, patru tipuri diferite de artilerie, nenumărate tipuri de aeronave, drone de atac și de recunoaștere, ingineri constructori și geniști, infanterie tradițională, formațiunile blindate și, mai ales, logistică. Artileria a devenit mai periculoasă datorită distanțelor crescute și țintirii avansate, extinzând adâncimea câmpului de luptă. Să luăm exemplu rachete Storm Shadow. Aceste rachete de croazieră au o rază de acțiune de 250 km.

Ce înseamnă asta pentru Rusia? Rachetele Storm Shadow ar permite Ucrainei să lovească ținte adânc în interiorul teritoriului rus, cu suficientă forță pentru a pătrunde în buncăre și depozite de muniție. Pentru ca rachetele Storm Shadow să fie folosite, Regatul Unit, Franța, Italia și SUA ar trebui să fie de acord, având în vedere implicarea lor în fabricarea armelor. Ce sunt rachetele Storm Shadow? Storm Shadow este o rachetă lansată aerian, cu rază lungă de acțiune, înarmată convențional, concepută pentru a ataca ținte fixe sau staționare de mare valoare. Este o armă franco-britanică produsă de MBDA (Matra BAe Dynamics Alenia), o companie europeană de sisteme de rachete care implică și Italia. Storm Shadow este produsă în principal de divizia MBDA din Marea Britanie, folosind componente din SUA.

Rachetele Storm Shadow, sunt cunoscute și sub numele de SCALP în Franța. Rachetele au devenit operaționale în forțele aeriene din Marea Britanie și Franța în 2003 și au fost folosite în Golf, Irak și Libia. Sistemul lor folosește INS (sisteme de navigație inerțială), GPS și navigație cu referire la teren și sunt echipate cu un focos de explozie/penetrator, ceea ce înseamnă că sunt capabili să opereze în condiții extreme și pot ataca ținte întărite sau îngropate. Fiecare rachetă costă aproximativ 1 milion de dolari. Mai avem în Ucraina rachetele ATACMS cu o rază de acțiune de până la 300 km. Acestea pot fi lansate de la sistemul de rachete cu lansare multiplă M270 (MLRS) sau sistemul de rachete de artilerie de mare mobilitate (HIMARS) M142, pe care Ucraina le are deja. Preciza acestor rachete este de câțiva metri față de țintă. Să fie clar manevra profundă în războiul actual din Ucraina nu mai este posibilă. Ofensiva la sol necesită obligatoriu protecția sistemelor de război electronic (EW).

Războiul electronic (EW)

În actualele condiții este necesară mutare cu rapiditate a activelor militare dintr-un loc în altul. Ceea ce poți derula cu succes sunt atacurile superficiale ale liniilor de contact, cu unități mici, bine instruite și dotate cu tehnică de protecție. Manevra profundă, care necesită acumularea puterii de luptă, nu mai este posibilă, deoarece orice forță în masă va fi distrusă de loviturile indirecte înainte de a obține succesul în profunzime. Lupta se bazează pe unități mici.

Un pluton de 30-50 de militari are nevoie de sisteme EW pentru a bloca dronele inamice; un alt sistem EW pentru a bloca comunicațiile inamice prevenind reglarea loviturilor; și un al treilea sistem EW pentru a bloca sistemele de navigație spațială, refuzând utilizarea munițiilor ghidate de precizie. Inamicul la rândul său va localiza EW și va distruge orice radar sau emițător EW care emite prea mult timp. Geniștii vor trebui să elibereze căile prin câmpurile minate, în timp ce dronele prietenoase oferă ISR (informații din teren și supraveghere). În cele din urmă, artileria trebuie să ofere sprijin atât în ​​spatele obiectivului, cât și în spatele inamicului, țintind rezervele și suprimând artileria. Toate aceste sisteme trebuie să funcționeze ca o echipă integrată doar pentru a sprijini 30-50 de oameni în mai multe vehicule care atacă alți 30-50 de oameni sau mai puțin. O lipsă de coordonare între aceste active va duce la atacuri eșuate și pierderi îngrozitoare fără a vedea vreodată inamicul. Pe măsură ce dimensiunea operațiunilor de desfășurare a formațiunilor crește, la fel crește și numărul și complexitatea activelor care trebuie integrate.

Ce altceva am mai învățat despre războiul viitorului?

De ce o șaorma cu de toate?

În primul rând, armele vechi și noi se completează reciproc. În ciuda succesului timpuriu al armelor antitanc în apărarea Kievului, eu am avertiza în articolele mele despre sfârșitul erei tancurilor, avertismente care s-au dovedit premature, deoarece bătălia s-a mutat din suburbiile de nord în câmpiile de est ale Ucrainei. Am anticipat în schimb valoare dronelor. Ucraina a alungat marina rusă din jumătate de Marea Neagră.  Artileria și minele au jucat, de asemenea, un rol major, deoarece conflictul s-a instalat în războiul de tranșee în stilul Primului Război Mondial.

În al doilea rând, descurajarea nucleară funcționează. Occidentul a fost descurajat, dar doar până la un punct. A adus neliniște și a declanșat exerciții NATO-Steadfast Noon-la care au participă zeci de aeronave și peste 2.000 de militari. Potrivit lui Mark Rutte, secretarul general NATO, exercițiile nu au inclus  utilizarea de arme nucleare; cu toate acestea, operațiunile au simulat folosirea de bombe nucleare americane în avioanele militare utilizate. La exercițiu au participat aproximativ 60 de aeronave din 13 țări, inclusiv avioane de luptă F-35A și bombardiere B-52. Amenințarea nucleară a lui Putin a împiedicat guvernele NATO să trimită echipamente ultra performante și să permită militarilor ucraineni folosirea rachetelor cu rază lungă de acțiune în lovirea țintelor din teritoriu Rusiei. Dar motivul nu este că Rusia are capacități nucleare superioare; mai degrabă, Putin a desemnat Ucraina un interes național vital pentru Rusia, în timp ce guvernele occidentale nu au făcut-o.

În al treilea rând, interdependența economică nu împiedică războiul. Unii factori de decizie germani au presupus că tăierea legăturilor comerciale cu Rusia ar fi costisitoare. Au fost, pentru că Germania s-a bazat ani de zile pe gazul ieftin din Rusia dar nu au fost dramatice. După invazia rusă a Ucrainei, a existat o dezbatere aprinsă în Germania cu privire la embargo asupra importului de gaz natural rusesc ca sancțiune împotriva agresiunii Rusiei. Germania a importat 55% din gazul său din Rusia la acea vreme și mulți au susținut că embargoul ar zdrobi economia Germaniei. Înainte ca Germania să poată acționa, Rusia a început să reducă fluxul de gaz către Berlin, în cele din urmă oprindu-l complet.

Economia Germaniei a suferit doar o mini recesiune, PIB-ul scăzând cu 0,5%. Germania a reușit să înlocuiască o bună parte din acest gaz rusesc cu importuri din alte țări terțe, să zicem din Norvegia — importurile din Norvegia au crescut foarte mult — dar și cu importul de gaze naturale lichefiate. GNL a fost importat în special din Statele Unite, nu prin terminalele de GNL din Germania, cel puțin inițial, ci prin cel din Țările de Jos și Belgia. Apoi am văzut și o ajustare mare pe partea cererii. Deci, în special, cererea germană de gaz a scăzut cu 20%, ceea ce este un număr foarte mare. Cererea de gaz a industriei a scăzut cu mai bine de un sfert. Și lucrurile au intrat în normal.

În al patrulea rând, sancțiunile. Putin s-a îndoit probabil că Occidentul ar putea menține unitatea globală în privința sancțiunilor și a avut dreptate. Petrolul este o marfă fungibilă și multe țări, nu în ultimul rând India, sunt mai mult decât bucuroși să importe petrol rusesc la preț redus, transportat de o flotă neregulată de cisterne navale. Liderul de la Kremlin a fost avertizat de directorul CIA, William Burns, la o întâlnire între cei doi înainte de conflict. Deși China a stabili anumite linii în a se implica în conflict ea a furnizat tehnologie importantă cu dublă utilizare (potrivită fie pentru scopuri militare, fie civile), dar s-a abținut de la trimiterea de arme. Având în vedere această imagine mixtă, va trece ceva timp până când vom putea judeca pe deplin efectul pe termen lung al sancțiunilor asupra Rusiei.

În al cincilea rând, războiul informațional a făcut diferența. ”Informarea persistentă” făcută de SUA cu privire la atacul iminent al Rusie împotriva Ucrainei  s-a dovedit eficientă în dezmințirea narațiunii pe care Putin dorea ca europenii să o creadă și a contribuit în mare măsură la solidaritatea occidentală atunci când invazia a avut loc așa cum se prevedea. De asemenea, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a făcut o treabă extraordinară de a promova povestea țării sale în Occident. Războaiele moderne nu sunt doar despre a căror armată câștigă; sunt, de asemenea, despre a cui poveste învinge.

În al șaselea rând, războiul cibernetic a însoțit în permanență operațiunile militare. Rusia a atacat cibernetic sistemul energetic și pe cel bancar încă din anul 2014. Dar, deși au existat multe atacuri cibernetice (raportate) în timpul războiului, niciunul nu s-a dovedit decisiv. Când rețeaua Viasat a ucrainenilor a fost spartă, aceștia au început să comunice prin rețeaua de sateliții Starlink. În urmă cu doi ani, mulți se așteptau la o victorie rapidă a Rusiei, iar în urmă cu doar un an erau așteptări mari de la o ofensivă triumfătoare de vară a Ucrainei. Nu s-a întâmplat nimic din acestea.

Aderarea la NATO

Președintele Ucrainei, Zelenski, a fost la Londra, precum și la Paris, Roma, Berlin și Dubrovnik cerând aderarea la NATO. În fiecare oraș, a auzit același „nu încă” pe care îl primise la Washington. Unii dintre aliații occidentali ai Kievului cred că apartenența este singura modalitate de a garanta independența Ucrainei. Rusia nu a atacat niciodată o țară NATO, din cauza garanției articolului 5 că un atac împotriva uneia este un atac împotriva tuturor. Prin urmare, Ucraina nu va fi niciodată ferită de Rusia dacă nu se alătură NATO. Din punct de vedere legal, statutul organizației interzice aderarea oricărui stat cu granițe în litigiu - și niciun stat în vremurile moderne nu are granițe disputate mai vârtos decât Ucraina.

Din punct de vedere politic, noii membri trebuie să fie ratificați de toți aliații – iar Ungaria, Turcia, Croația, Germania și SUA au circumspecții importante care cred că admiterea Ucrainei ar fi o prostie profundă. Secretarul general al NATO, Mark Rutte, comercializa o fantezie periculoasă când a promis luna aceasta: „Ucraina este mai aproape de NATO decât oricând. Și va continua pe această cale până când veți deveni membru al alianței noastre.” Deși Kievul primește ajutor din Occident acesta nu este suficient ca să învingă Rusia. SUA nu îi vor da lui Zelenski permisiunea de a folosi rachete furnizate de NATO asupra țintelor din interiorul Rusiei. Washingtonul nu are încredere în el după incursiunea de la Kursk din august (SUA nu-l sfătuiseră, atât conform unui înalt oficial NATO, cât și al unui membru al administrației lui Zelenski, să atace Rusia).

Prioritatea absolută a Casei Albe rămâne prevenirea unui război direct NATO-Rusia. Opțiunile practice pentru Ucraina sunt, așadar, un fel de aranjament NATO-minus fără apartenență și garanții de securitate din partea Occidentului. Acestea ar echivala cu o versiune consolidată a Memorandumului de la Budapesta din 1994privind asigurările de securitate, în care SUA, Regatul Unit și Rusia au garantat suveranitatea Belarusului, Kazahstanului și Ucrainei în schimbul renunțării lor la armele nucleare. Acele garanții au fost uitate când Rusia a anexat Crimeea în 2014, făcând Kievul să fie sceptic cu privire la renașterea lor. În termeni practici, diferența dintre o garanție „NATO-minus” și o garanție „Budapest-plus” este mică.

În 2008 William Burns atunci ambasador la Moscova  (acum șef al CIA) trimitea la Washington un mesaj prin care spunea că aderarea la NATO a Ucrainei este o linie roșie nu numai pentru Putin ci și pentru întreaga elită rusă. Încă de la începutul perioadei Elțin, Kremlinul a considerat perspectiva rachetelor și forțelor NATO în Ucraina ca o amenințare existențială. Putin a anexat Crimeea în 2014 și și-a lansat invazia în februarie 2022 pentru a împiedica aderarea Ucrainei. Teoriile sale despre unitatea popoarelor ucrainene și ruse erau numai vitrine ideologice. Potrivit unor informații venite din Turcia în martie și aprilie 2022, Rusia a cerut „neutralitate” ucraineană, adică să rămână în afara NATO. Negociatorii de la Kiev erau gata să accepte condiția, dar discuțiile s-au întrerupt deoarece Kremlinul a cerut și restricții asupra dimensiunii armatei ucrainene. În discuțiile de pace din această iarnă, Ucrainei i se va cere să suporte, în stilul vest-german, împărțirea de facto a țării, deși cu siguranță va refuza să o accepte de jure. Dar ce face Kievul dacă neutralitatea devine concesia-cheie necesară pentru atingerea păcii?

Există motive de aderare la NATO  a Ucrainei?

Există cinci motive convingătoare pentru a invita Ucraina să adere la NATO.

În primul rând, ar pune capăt ambițiilor imperiale rusești în Ucraina. Invitând în mod oficial Ucraina să adere la NATO și anunțând începerea discuțiilor de aderare, alianța va transmite Moscovei un mesaj clar că visele sale de a subjuga Ucraina și de a restabili Imperiul Rus sunt zadarnice.

În al doilea rând, apartenența Ucrainei ar întări semnificativ NATO. Ucraina se mândrește cu una dintre cele mai mari, cele mai capabile și inovatoare armate ale Europei. Timp de aproape doi ani și jumătate, trupele ucrainene au sfidat așteptările și au rezistat cu succes armatei ruse, care este considerată a doua cea mai puternică armată din lume.

În al treilea rând, invitarea Ucrainei să adere la NATO ar contribui la descurajarea Rusiei de a se angaja în agresiuni sau acțiuni maligne în alte părți ale Europei.

În al patrulea rând, Ucraina ar fi un membru deosebit de angajat al alianței NATO. Sondajele indică în mod constant că aproximativ trei sferturi dintre ucraineni susțin apartenența la NATO, reprezentând un nivel mai ridicat de sprijin public decât în cazul multor membri ai alianței existente. Oficialii ucraineni și societatea ucraineană în ansamblu au o înțelegere foarte bună a responsabilităților care ar veni odată cu aderarea la NATO.

Al cincilea argument convingător pentru aderarea Ucrainei la NATO este semnalul pe care l-ar trimite comunității internaționale. Invitarea Ucrainei să se alăture alianței ar demonstra unitatea și hotărârea Occidentului colectiv într-un moment în care Rusia și alte autocrații caută semne de slăbiciune.

Dilema în care este Ucraina este înfricoșătoare! Atâta timp cât aderarea la NATO rămâne imposibilă, garanțiile de securitate vestice sunt singura opțiune. Alegerea teribilă pentru Kiev va fi dacă să lase deschisă opțiunea de a se alătura într-un viitor îndepărtat – făcând astfel instabil orice acord de pace – sau să accepte neutralitatea oficială, ceea ce ar fi o capitulare față de cerințele lui Putin. Întrebarea cheie pentru perioada următoare este: Ar putea o Ucraina neutră, cu granițele sale garantate ferm de Occident, să aibă ca rezultat o țară mai sigură decât una blocată în ceea ce Zelenski descrie drept „sala de așteptare perenă” a NATO?