Fiecare epocă, fiecare popor privește într-un mod specific propria istorie. Românii, spre exemplu, își văd istoria ca o serie de bătălii: Posada, Rovine, Podul Înalt, Călugăreni, Rahova, Mărășești... Manualele rusești privesc însă propria istorie ca pe o suită de asedii: asediul Poltavei – care a marcat, la 1709, afirmarea Rusiei ca putere regională; asediul Sevastopolului (1854); al Leningradului (1941-1944); Stalingradului (1942-1943); Berlinului (1945); Budapestei (1956); Pragăi (1968) și, mai încoace, asediul orașului cecen Groznîi (1999-2000) și al celui georgian, Gori (2008).

Sub influența acestei școli de gândire, decidenții de la Moscova au axat ”operațiunea militară” din Ucraina pe cucerirea Kievului. Pentru că, în viziunea lor, cucerirea Capitalei înseamnă consfințirea anexării: cum se exprima Vladimir Putin la 6 martie, „privarea Ucrainei de statutul de Stat”. De aceea, armata rusă a studiat și perfecționat arta asediului, ducând mai departe planurile sovietice care prevedeau, încă din primele zile de război, „privarea Germaniei de statutul de Stat”, prin ”denazificarea” orașelor Hamburg, Hanovra, Bremen, Braunschweig, Bonn, Kassel și Gottingen.

Dar și ucrainenii au o perspectivă identică asupra propriei istorii. În oglindă! Așa cum scria cu ani în urmă publicația militară Старшина Сержант, „din punct de vedere politic, apărarea cu succes a orașelor menține încrederea în victorie, întărește starea de spirit a poporului de pe front și dinapoia frontului. În termeni militari, distrage forțe enorme ale inamicului și întârzie ofensiva generală.” Deci ucrainenii nu își vor abandona orașele. Iar Armata Rusă va încerca să asedieze Kievul: la 7 martie, Vadym Denysenko, consilier al ministrului de interne al Ucrainei, declara că „ocupanții ruși au adunat suficiente trupe lângă Kiev și vor încerca să pună mâna pe capitală în următoarele zile”. Cum vor decurge ostilitățile?

Deși plin de monumente străvechi, Kievul e un oraș recent. Centrul istoric a fost practic demolat în al doilea război mondial. La reconstrucția din 1945 – 1955 s-a avut în vedere că orașul, al treilea ca mărime din URSS, era sediul a 2 armate de tancuri și 2 armate aeriene, găzduia 8 academii militare și constituia un important centru al industriei de apărare. Ca atare, Kievul a fost reconstruit într-un mod special. Chiar foarte special!

Am fost cu ani în urmă pe-acolo, cu treburi de serviciu. Nu intru în detalii, pentru a nu favoriza agresorul. Mă voi mărgini să spun că am fost găzduit într-un bloc cu aspect stalinist, la doi pași de Catedrala Sfânta Sofia. Surprizele au început de cum m-am apropiat de clădire: la primele etaje, arcadele înalte, placate cu blocuri de granit, încadrau ferestre ... false. În spatele geamurilor se zărea, cenușiu, betonul armat.

În clădire se intră printr-o ușă grea, de oțel, în spatele căreia se deschide un tunel, lung de vreo trei metri, care străbate întreaga grosime a zidului de piatră al parterului. Marea surpriză e când intri în ceea ce ar trebui să fie foaierul clădirii: e doar o vastă cutie de beton armat, cu o înălțime de P+1. De-a lungul pereților interiori se încolăcește o scară, care printr-o trapă în plafonul gros cât încă un etaj dă spre adevăratul foaier al clădirii, de unde încep de fapt lifturile. Practic, blocul e ridicat pe un uriaș buncăr. Dacă priviți cu atenție sediul Guvernului Ucrainei, veți remarca aceeași arhitectură cu dublă utilizare.

Revenit la București, am săpat prin literatură și am aflat că, în anii stalinismului matur, clădirile publice din Kiev, Moscova, Harkov, Volgograd și Leningrad au fost reconstruite: exterior par de acum un secol, dar în interior, sunt cazemată. Aceste orașe trebuiau să constituie baze pentru atacarea flancurilor invadatorului NATO și ”simboluri esențiale pentru poporul sovietic”. Simboluri durabile: fațade și coloane de granit, pereți de beton armat mai groși decât la Linia Maginot, uși blindate care blochează culoarele, ambrazuri ascunse, gata pregătite și astupate cu ipsos Fațadele sunt astfel proiectate, încât focul armelor automate să măture toate unghiurile, iar atacatorii să nu poată riposta decât expunându-se complet (aici, sediul Președinției Ucrainei).

Pe acoperișuri sunt observatoare blindate și puncte pentru lunetiști. Iar lunetiștii ucraineni sunt foarte buni. În numai trei zile, și-au primit glonțul doi general-maiori ruși: șeful trupelor Spețnaz-GU (GU e denumirea actuală a faimosului GRU) și șeful de Stat Major al Armatei 41. Au fost reconstruite astfel zeci de clădiri din centrul orașelor: cele situate la intersecțiile arterelor principale, la intrarea în piețe, parcuri sau poduri.

De două săptămâni, ocupanții încearcă să distrugă prin lovituri aeriene aceste clădiri care, aparent, nu sunt ținte militare – ceea ce explică atacurile asupra unor „birouri”, precum cel din 4 martie, din cartierului Chaika, în vestul Kievului. Dar și cel mai neinstruit sergent reangajat cunoaște că ruinele favorizează apărarea. În cazul de față, dispare posibilitatea unui atac „de sus în jos”: pătrunderea la etajele superioare prin străpungerea cu explozibil a calcanului clădirii adiacente. Deci, pentru prima dată, armata rusă va trebui să asedieze frontal un oraș care, spre deosebire de Groznîi sau Gori, este fortificat într-o măsură greu de imaginat pentru cetățeanul de rând.

Am în față un studiu alcătuit, pentru DARPA, de Stanford Research Institute: „Tactical doctrine for urban warfare”. A fost declasificat și descrie în detaliu tactica rusească de asediere a orașelor.

În viziunea Moscovei, asediul urmărește preluarea sub control a celor mai importante obiective din oraș, dacă este posibil printr-o luptă de întâlnire. În caz contrar, orașul e mai întâi blocat, apoi asediat. Blocarea orașului „se face din mai multe direcții, prin mișcări rapide, care permit într-o primă etapă cucerirea celor mai importante obiective din suburbii”. De aceea, de 10 zile, agresorii se luptă pentru aeroportul Hostomel, iar începând cu 6 martie, și-au concentrat bombardamentele asupra platformelor industriale din împrejurimile Kievului: capete de pod în care se pot concentra mijloace și personal, în vederea atacului decisiv. Acesta se face „simultan din mai multe direcții, continuu, până grupările tactice pornite din raioane diferite se întâlnesc”.

Pentru gruparea tactică (300 – 500 militari), organizată ca detașament de asalt, atacul decisiv are drept scop imediat ieșirea pe căile principale de acces spre centru. „Detașamentul atacă succesiv clădiri importante; frontul ofensivei e de până la 600m”.

Până aici, toate bune, frumoase și devreme acasă! Dar urmează partea mai haioasă: „Dispozitivul detașamentului de asalt e organizat în 2 eșaloane. Primul eșalon care pornește la luptă e cel de sprijin, alcătuit din tancuri și artilerie”. Mai întâi, cele 9 tancuri T-72BM3 din dotarea fiecărei grupări tactice avansează, cu sprijin masiv de infanterie... Hopa. Care sprijin masiv de infanterie? Pentru a compensa slaba calitate a blindajului, tancurile rusești sunt căptușite cu zeci de casete explozive Kontakt-5. Proiectanții dau asigurări că, detonate de proiectilele dușmane, casetele nu produc schije. Dar explozia în sine e suficient de puternică pentru a zdrobi cutiile de oțel de 15 mm: între clădirile unui oraș, unda de șoc va afecta grav infanteriștii din preajmă. Ca să nu mai spunem că, dacă tancul T-72 e lovit, explodează instantaneu și rade totul în jur.

Deci fără infanterie prin preajmă. De altfel, un clip difuzat de CNN la amiaza zilei de 7 martie prezintă blindate rusești BMP-2 luând poziție în cartierul Irpin (Kiev Vest), fără a fi însoțite de infanteriști. Ceea ce a permis inclusiv filmarea secvenței de 17 secunde. Informativ, 10 secunde sunt suficiente pentru un atac cu rachetă antitanc.

Iar rachetele de generație nouă pot fi lansate din încăperile de la etajele superioare, efectiv de după perdea. Sau, în cazul clădirilor oficiale, de după... coloane. Și, așa cum anunța New York Times la 7 martie, SUA și NATO au furnizat Ucrainei „peste 17.000 de arme antitanc în mai puțin de o săptămână”.

Turela tancului T-72 fiind foarte plată, elevația tunului e de numai +14°: nu poate răspunde acestor atacuri venite de sus. Singurele arme grele cu elevație suficientă (80°) sunt cele 6 tunuri-obuzier de 120mm NONA-SVK de care dispune fiecare grupare tactică. Sunt vechituri sovietice, cu blindaj subțire (15 mm), care numai prin minune ar putea ajunge neincendiate pe aliniamentul de asalt.

Dar hai să presupunem că, uite așa zău, obuzierele NONA reușesc să reziste suficient timp cât să distrugă cuiburile de foc de la etajele superioare și să deschidă, astfel, drum tancurilor. Și ce vor face tancurile? Au în față pereți de granit și beton armat de 2 – 3 metri grosime. Pe când tunul de pe tanc poate perfora circa 6o cm de beton.

Iar din spate vine gloriosul eșalon de asalt: infanterie, pe transportoare hârbuite prin Afganistan,  aidoma cu cele care au făcut Revoluția din 1989. O să se cațere pe pereții de granit, în timp ce din clădirile din jur mitralierele deschid foc încrucișat? Sau o să cheme în sprijin elicopterele, în condițiile în care, la 3 martie, ministerul german al Economiei anunța livrarea către Ucraina a 2.700 de rachete portabile anti-aeriene STRELA?

Pe bună dreptate, gl. David Petraeus declara, la 6 martie: „Kievul va rezista”. Hackerii de la Squad303 sunt mai expliciți: „În 1920 Rusia a atacat Europa. Uriașa armată a Rusiei a mers către Berlin, Paris și Madrid. Prima țară în care au intrat a fost Polonia. Nimeni nu a crezut că polonezii îi pot opri. Cu toate astea, în august 1920, s-a petrecut un miracol pe Vistula. Rușii au fost învinși.” Oricât ar fi ei de profesioniști și voluntari, militarii ruși știu bine că la Kiev îi așteaptă Vistula Reloaded: au și ei, în orașele de baștină, clădiri fortificate din epoca stalinistă. Și au văzut deja cum luptă ucrainenii. În special lunetiștii.

E de înțeles că militarii ruși manifestă un ”entuziasm” frenetic. Iar în pofida cenzurii și propagandei, acest ”entuziasm” cuprinde repede-repejor familiile lor și, prin contagiune, societatea rusească. La 7 martie, Vladimir Putin a simțit nevoia să adreseze națiunii următorul mesaj televizat: „Subliniez că soldații recruți nu participă la ostilități și nu vor participa la ele. Și nu va fi nicio chemare suplimentară a rezerviștilor".

Pe fondul acestor evoluții, la 6 martie, Wall Street Journal anunța că „Rusia recrutează mercenari sirieni cu experiență în gherila urbană pentru a lupta în Ucraina”. Până la urmă, așa cum remarca Bloomberg la 3 martie, pentru a înfrânge rezistența ucrainenilor, se va ajunge la luarea de ostateci și la execuții publice. La 6 martie, BBC semnala primele execuții: o familie din Irpin.

Tactica rusească de asediere a orașelor, așa cum o expun documentele DARPA, e leit Programul Politic al Partidului Comunist Sovietic: o impresionantă adunătură de neghiobii criminale care, oricum o întorci, tot la măcel duce. Măcel pentru ambele părți, dar și dezonoare pentru agresorul rus – deja suspectat de crime de război.