Decanul facultății de filosofie din București, dr.Romulus Brâncoveanu îi dă replica lui Gabriel Liiceanu, în urma unui atac al acestuia pe site-ul contributors.ro. Concluzia? ”Disidenții” intelectuali anticomuniști nu preau au existat, fiind doar creații ale sistemului securisto-comunist.
”De ani buni, Liiceanu încearcă să se facă plăcut celei mai tinere părți a intelectualității și a publicului cititor, dar mai ales acelei părți ce nu se sfiește să se arate atrasă de valorile post-materiale, de stânga culturală și de noile stiluri de viață, să militeze și să vizeze leadership-ul discuției publice în numele acestora. El nu mai poate face loc cu ușurința din trecut temelor sale pe agenda generației noi, interesată cu precădere de subiecte precum egalitatea de gen, feminism, încălzire globală, dezvoltare, migrație, etica roboților și altele, probleme reale, dar care intră toate, după el, în sfera a ceea ce cataloghează a fi doar „corectitudine politică”. Neavând nici interesul și nici răgazul unei înnoiri, Liiceanu ar vrea să preia cu totul subiectele integrității academice și plagiatului, aflate la loc de cinste pe agenda generației noi, și să le arunce în blenderul moralist al intereselor sale”, a scris, pe contributors.ro, dr.Brâncoveanu.
El explică faptul că de la mijlocul anilor șaizeci ai secolului trecut, strategii PCR au decis înlocuirea represiunii ideologice și culturale comuniste, bazată pe marxismul revoluționar și pe o cultură propagandistică de masă, cu o mașinărie de control intelectual și de propagandă aptă să utilizeze în paralel naționalismul și elemente preluate din cultura occidentală, înaltă și populară.
Decanul Facultății de Filozofie susține că în perioada ceaușistă, totul, inclusiv ”disidența” s-a aflat sub protecția ”comuniștilor, fiind, în fapt, atent controlată de sistem: ”În Epoca de Aur, acest tip de tutor și erou public a fost ilustrat nu doar de Păunescu, sau de figuri emblematice din sfera literaturii, istoriei etc., ci și de mulți alți „șefi de mici” ca el. „Șefii de mici” din anii comunismului, cum spune Ion Cristoiu, incluzându-se (adică oamenii care au primit sau au fost lăsați să se bucure de tineri de autoritate instituțională și culturală, să tutoreze bula de viață publică ce li se lăsa pe mână, în mod formal sau informal, fie că au condus ziare și reviste, fie că au fost iubitori de muzică pop sau universitari), au fost partea cea mai consistentă a establishment-ului intelectual din perioada comunistă ce s-a reprodus, aproape fără pierderi, după 1989. Faptul că Liiceanu a rămas singur la tribuna societății civile și că nu se mai lasă dus de acolo e un rezultat al acestui proces(…)Prin modul de exercitare a autorității intelectuale cu care a venit din comunism și pe care a avut grijă să și-o rotunjească, cunoscutul filosof a jucat un rol, de la un punct încolo nu mic, în menținerea mentalităților și deprinderilor parohiale în viața publică și intelectuală de după revoluție, caracterizate de câțiva, înainte ca eu să fi îndrăznit să o fac, drept sultanism. (…) Unii deținători de autoritate culturală din comunism, scriitori, critici literari, profesori universitari, filosofi și lume bună, cărora Liiceanu li s-a alăturat, au fost maeștrii timpurii ai acestui tip de discurs. În 1990, dintr-o dată, autoritatea lor de scriitori, filosofi, profesori căpătase o pronunțată legitimitate politică(…)Gabriel Liiceanu și-a apropriat și el cu dibăcie acest discurs prin celebrul său ”Apel către lichele”. Dar pe lângă inspirație, a avut și noroc. El a dat greș foarte devreme în politică, lista de oameni de cultură pe care a participat la primele alegeri în 1990 strângând un număr neînsemnat de voturi. Eșuând atât de repede în politică (cum ar fi arătat Liiceanu ca politician de tranziție?), a reușit să descopere, un pic mai târziu decât o făcuseră alții, farmecul profitabil al luptei de partea și din interiorul societății civile, căreia i se dedică, iată, și astăzi. (…) În mijlocul acestora și al publicului său, Liiceanu se bucură încă de o autoritate întreagă, dar ofilită, și speculează la nesfârșit inerția gramaticii unui discurs pe care îl mânuiește ca nimeni altul. Cu această gramatică a narațiunilor sale, el se pune pe sine în ordinea cristalină a Binelui, Adevărului și Frumosului, și îi coboară pe toți ceilalți în ordinea incertă a unei lumi în care cei care nu primesc favorul său ar fi sortiți pieirii. Pentru ca aburcarea sa din ce în ce mai vertiginoasă în sferele cele mai de sus să nu-i sperie pe apropiați și să nu-i izgonească adepții, chemând iară și iară la oficierea excelenței lui filosofice și a naturii sale umane incoruptibile, Liiceanu le mai arată din când în când și fața sa umană. Pentru aceasta, scrie jurnale în care le mărturisește cum își botează mașinile, care este locul unde a scris prima sa poezie, ce gel de duș și-a mai cumpărat, dar mai ales nu lasă pe vreunul dintre aceia care nu-i ies din cuvânt neîmbrățișat și nemângâiat” conchide dr.Brîncoveanu.
Sursa: contributors.ro
Recomandările noastre
