Constantin Noica a lansat o vorbă cu traiectorie de motto cultural: „Ai atâtea vieţi câte cărţi ai citit”.
Instalat în dreapta şoferului, îmi permit să-l parafrazez: „Ai atâtea mărturii ale derivei câte drumuri cu taxiul ai făcut prin Bucureşti”. Fiecare călătorie prin oraş e o sondare a mentalului nostru fără egal, o radiografie a unui fel de-a fi care provoacă reacţii diverse, de la buimăceală la resemnare şi de la revoltă la descumpănire. Contratimpul voluntar pare una dintre trăsăturile noastre decisive. Puţine naţii ne depăşesc în materie de inadecvare impusă. Sobri când n-ar strica un pic de veselie şi uşuratici când e nevoie de gravitate, oferim lumii un profil contradictoriu. Suntem colţoşi cu prietenii şi afabili cu duşmanii. Nu ştim foarte multe despre Groucho Marx, dar ne conducem viaţa după o glumă a lui: „Astea sunt principiile mele. Dacă nu-ţi plac, am şi altele”. Un drum cu taxiul prin Bucureşti în Săptămâna Mare dezvăluie, în douăzeci de minute, ce s-au chinuit să aşeze minţile luminate în câteva rafturi de bibliotecă. Avem o vocaţie parodică prost canalizată, un fel gratuit de-a fluiera în biserică. Mă conving la două minute după ce mă aşez lângă şofer, când un coleg al lui anunţă prin staţie, pe un ton de diacon ftizic: „Aveţi grijă c-o să crească preţul la carburanţi. Veniţi de luaţi benzinăăăăă”. Bărbatul de lângă mine râde cu dinţii la vedere şi salută vorba de duh a colegului: „Are caterincă-n el cât zece”. Apoi se uită la mine, aşteptând o reacţie. Tac strategic, privesc cu laşitate pe geam şi aştept să ajung odată. Taximetristul nu se lasă descurajat. A nimerit un client antipatic şi fără umor, dar asta nu înseamnă că n-o să-l dea pe brazdă. Puţintică răbdare.
La primul semafor, taximetristul se decide pentru o confidenţă spirituală. „Am sunat-o pe cumnată-mea. Am întrebat-o: Ce faci, fă? Vopsesc ouă, mi-a zis. Păi, nu vii să le vopseşti şi pe-ale mele? Hă, hă, bună nu?”. Imediat după aceea, omul vede că trece prin dreptul unei biserici şi se grăbeşte să-şi facă şapte cruci puchinite în dreptul sternului, de parcă ar vrea să se scarpine. Glumei blasfemiatoare îi urmează, la două secunde, un gest care poate sugera căinţa. Însă gestul e conjunctural şi pare mai degrabă rodul unei superstiţii (dacă vezi o biserică te închini, dacă vezi o pisică neagră faci trei paşi înapoi). Biserica rămâne în urmă, aşa că omul nostru se poate întoarce la bancurile pascale. Scoate telefonul mobil, tastează ceva şi pe urmă îmi explică: „I-am scris lu’ văr-miu Paşte fericit alături de cei dragi. Să văd dacă se prinde”.
Conform aşteptărilor, vărul e ager la minte şi sesizează imperativul ascuns în urare. După un minut, telefonul taximetristului îşi anunţă posesorul că are un mesaj. Vărul a ripostat cu asprime: „Paşte tu cu neamu’ tău cu tot”. Şoferul se hlizeşte şi simt c-ar vrea să-mi ardă un ghiont complice. Renunţă când vede că am rămas la fel de opac şi alege să se întreţină prin staţie cu un coleg aflat în alt cartier. „Doi opt, ce faci, mă? Ai dus-o pe bunăciunea aia în Grozăveşti? Şi? I-ai bătut toaca?” Din fericire, ajung la destinaţie, plătesc şi cobor. Taximetristul mă priveşte dezamăgit de apatia mea conversaţională, dar se înveseleşte când îl aude din nou pe primul coleg somând gaşca prin staţie: „Veniţi de luaţi benzinăăăă”. Fac câţiva paşi şi-mi aud propriul telefon mobil piuind. Un mesaj de la o cunoştinţă: „Paşte fericit alături de cei dragi”. Clatin din cap, cu gândul la panseul filosofului Gheorghe Hagi: „Cred că eu sunt ceva aici care nu convine”.
Recomandările noastre
