EXCLUSIV EVZ. Scriitorul a vorbit pentru "Evenimentul zilei" despre Caravaggio, eroul ultimei sale cărţi, "Fluturele negru", care a fost lansată la Gaudeamus.

Romanul "Fluturele negru" (Humanitas) şi-a întâlnit publicul pentru prima dată la Târgul de Carte Gaudeamus. Prozatorul Radu Paraschivescu a explicat de ce a început să scrie această carte din cauza unui curent.

Evenimentul zilei: Pe ce surse v-aţi bazat documentarea pentru "Fluturele negru"? Radu Paraschivescu: Totul a început cu aproape trei ani în urmă, când am făcut un drum la Roma. Am intrat în biserica San Luigi dei Francesi şi m-am oprit în faţa unui triptic al lui Caravaggio: "Chemarea Sfântului Matei", "Martiriul Sfântului Matei" şi "Sfântul Matei şi îngerul". Pentru prima dată în viaţă, mi s-a întâmplat ca un tablou să mă înfioare, dându-mi de înţeles că autorul lui pusese acolo şi altceva decât talent. Curentul care a trecut atunci prin mine a fost o premieră - nu sunt un priceput în ale picturii, nu am organ pentru aşa ceva.

Însă tripticul matein m-a îndemnat să caut şi alte lucrări ale lui Caravaggio. Aşa am ajuns la biserica Santa Maria del Popolo, unde am descoperit "Martiriul Sfântului Petru" şi "Convertirea Sfântului Pavel". Când am ieşit din biserică în Piazza del Popolo, hotărârea era luată: trebuia să scriu un roman despre răzvrătitul acesta şi despre Roma din vremea lui. Să mi-l imaginez cumva şi să mi-l desluşesc. Cu un an şi jumătate în urmă, am vizitat Villa Borghese, unde am văzut alte tablouri ale lui Caravaggio

În plus, am citit două monografii care i-au fost dedicate, m-am cufundat în mai multe albume de pictură italiană, am parcurs un tratat medieval de pictură şi câteva cărţi despre Roma (inclusiv una despre palatele şi vilele ei). Asta a fost armătura pe care am îmbrăcat-o cu impresiile, gândurile şi scornelile mele.

Ce aţi descoperit despre Caravaggio în perioada cercetării? Ce dificultăţi v-a pus subiectul? Ştiam că viaţa lui Caravaggio, scurtă şi intensă, se preta unei ecranizări-spectacol. Ştiam, de asemenea, că pictorul era un orgolios teribil şi un om fără jumătăţi de măsură sau instinct de conservare. Nu mi-a fost greu să-i scriu povestea - atenţie, e un roman, nu altceva - în condiţiile în care puţine i-au fost săptămânile din viaţă în care nu s-a întâmplat ceva memorabil.

Cred că dificultatea legată de "Fluturele negru" a fost alta. Mi-am propus să nu cad în păcatul reţetei şi să nu folosesc doar culori foarte tari în scrierea romanului. Dacă aş fi mizat doar pe accidentele biografice ale lui Caravaggio (multe, nu-i vorbă), dacă aş fi speculat la maximum luxurianţa promiscuităţii din viaţa lui, l-aş fi nedreptăţit.

În general, ochiul se opreşte asupra senzaţionalului, iar dacă senzaţionalul e picant, cu atât mai bine. Prin urmare, mulţi ştiu despre Caravaggio doar că era afemeiat şi totodată homosexual, că avea vocaţie de zurbagiu şi spadasin, că a ucis pe cineva în duel şi că a introdus clarobscurul în pictură. Aceasta din urmă e singura achiziţie culturală a unui anumit tip de public.

În "Fluturele negru" am încercat să mă ocup şi de dimensiunea lăuntrică a artistului, de relaţia lui cu Dumnezeu, de vocile lui călăuzitoare, de singurătatea lui nu întotdeauna vindecată. De aceea unul dintre planurile cărţii constă într-o serie de scrisori ale lui Caravaggio către Simone Peterzano, maestrul său lombard din copilărie.

Cum aţi ales perioada din viaţa lui Caravaggio asupra căreia v-aţi concentrat? Din ce-am citit, mi-am dat seama că perioada cea mai rodnică şi totodată cea mai tulbure-agitată din viaţa lui Caravaggio a fost felia romană. Asta a însemnat cam treisprezece-paisprezece ani. Prin urmare, am fixat punctul culminant spre sfârşitul acestei perioade, într-o noapte din mai 1606 când Caravaggio a ucis un tânăr proxenet în duel şi a fugit din Roma spre a se feri de mânia papei (concretizată printr-o condamnare la moarte in absentia).

De altfel, Caravaggio a fost un client statornic al închisorii Tor di Nona, de unde a fost scos de fiecare dată prin intervenţii ale cardinalilor sau marchizilor care-l protejau şi pentru care picta.

De ce aţi recurs la juxtapunerea firului narativ cu fragmente de "scrisori"? Mi s-a părut interesant să construiesc două planuri: cel al naratorului omniscient, în care Caravaggio nu apare deloc, fiind doar evocat, şi cel al scrisorilor, care constituie vocea artistului. Roma începutului de secol al XVII-lea e astfel privită din două unghiuri, din două puncte de vedere nu neapărat complementare.

Drept să vă spun, firul scrisorilor mi s-a părut mai uşor de scris (iar prietenii îmi spun că a ieşit cel mai bine). Probabil că mă îmbibasem atât de mult de Caravaggio, încât ameninţam să-l cotropesc. Oricum, dacă la capitolele de naraţiune omniscientă am revenit şi am schimbat destul de mult, atent la detaliul istoric şi la acurateţea descrierilor, în ceea ce priveşte scrisorile lui Caravaggio m-am simţit ca şi cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume să le scriu.

Care din personajele din "Fluturele negru" (cu excepţia protagonistului) a fost cel mai dificil de construit? De ce? Fără discuţie, Roma. Personajul Roma, care depăşeşte rosturile unui decor. A fost nevoie de oarecari strădanii ca să reconstitui oraşul de atunci. Asta pe de o parte. Pe de alta, iubesc atât de mult Roma, încât m-am temut ca nu cumva să-i fac deservicii prin ceea ce scriam.

Evident, e o aiureală, dar când intri cu totul în vârtejul unei cărţi ţi se iartă momentele caraghioase. Pentru mine, Roma e oraşul cu majusculă (o spune un om care încă n-a văzut Parisul, mais passons). Nicăieri n-am mai simţit nevoia să vorbesc singur pe străzi. Iar când am văzut că, întors pe dos, cuvântul Roma devine Amor, mi s-a părut o potriveală divină. Ceea ce înseamnă că, de fapt, n-a fost potriveală.

Cum vă explicaţi "dispariţia" reputaţiei lui Caravaggio şi tardiva sa recuperare? 2010 a fost anul în care s-au comemorat patru secole de la moartea lui Caravaggio. A existat o inflaţie de evenimente şi expoziţii tematice în întreaga Italie. Personal, n-aş fi vrut ca "Fluturele negru" să apară în siajul acestei comemorări, ca să nu se poată spune că am cotizat la ceea ce unii numesc deja "moda Caravaggio". A fost o întâmplare şi-atâta tot. În plus, febra scrierii acestei cărţi şi un umor poate discutabil m-au făcut să-mi inventez porecla Radavaggio, pe care am testat-o pe câţiva amici (rezultatele n-au fost glorioase).

Cât despre dispariţia reputaţiei lui Caravaggio într-o anumită perioadă, nu sunt dispus să patetizez în marginea ei. Mulţi artişti au fost neglijaţi ani buni, decenii sau secole, revenind în atenţia publicului prin conjuncturi fericite, când destinul lor postum le-a făcut cu ochiul. Caravaggio a făcut obiectul multor cărţi în anii 1960 şi 1970 (am citit-o pe cea a lui Rolando Cristofanelli) şi a unui număr considerabil de lucrări în ultima vreme (o recomand pe a lui Andrew Graham-Dixon). Din câte ştiu, au existat şi trei filme care l-au avut protagonist.