Fotografierea cu o operă celebră a devenit un accesoriu identitar, un element prin care, odată întors din concediu, cel fotografiat se legitimează în ochii rudelor.
Ori de câte ori văd un turist apropiindu-se de o statuie, am o strângere de inimă. Uneori, temerile mi se risipesc după câteva clipe, fiindcă îmi dau seama că turistul vrea doar să cerceteze mai atent un detaliu. Alteori însă asist la un ritual pe care nu ştiu dacă pofta de monumentalizare a omului îl justifică îndeajuns. Mai degrabă nu. Mai degrabă cred că e vorba de un nou tip de vânătoare şi de un alt soi de trofeu, fie el bust sau statuie ecvestră. Turistul modern - român, dar şi american, chinez, spaniol, rus sau olandez - percepe statuile în faţa cărora se opreşte ca pe nişte echivalente ale coarnelor de cerb sau ale blănurilor de urs care-i împodobesc cabana de la munte. Fotografierea cu o operă celebră a devenit un accesoriu identitar, un element prin care, odată întors din concediu, cel fotografiat se legitimează în ochii rudelor, prietenilor, colegilor de serviciu, vecinilor.
La Praga şi Florenţa, la Londra şi Bruxelles, la Lisabona şi Roma foamea de trofee culturale se manifestă tot mai apăsat. Aflat în preajma unei statui vestite, turistul are reacţia cea mai stupidă: şi-o adjudecă. Un viu sentiment al posesiunii îl străbate de la ciuf la tocuri, făcându-l să privească sculptura despre care a citit în ghid ca pe un bun asumabil. Ca pe un obiect de ornamentică menit să-l înalţe în ochii semenilor. Esenţa operei respective îi scapă, măiestria artistului - aşijderea. Îl preocupă doar imortalizarea alături de piatra dăltuită, ipostaza cuceritorului care a mai biruit o redută. Şi-atunci, fiindcă nu se poate fotografia cu cizma pe grumazul celui cucerit, adoptă postura cea mai apropiată, şi anume un amplasament care sugerează raporturi de o voioasă familiaritate cu statuia.
N-a existat plimbare printr-un mare oraş al lumii în care să nu observ această tendinţă. La Roma, în drum spre Colosseum, am văzut un turist german care luase pe după umeri statuia lui Cezar, cu aerul că-l invită pe împărat la o bere. Înăuntrul fabulosului Palazzo Vecchio din Florenţa, o americancă robustă s-a oprit în faţa Victoriei lui Michelangelo, a închis complice un ochi pentru fotograf şi a făcut semnul victoriei cu mâna dreaptă, mândră de implicarea în treburile Renaşterii. În faţa statuii lui Manneken Pis din Bruxelles, turiştii încearcă să se plaseze pe direcţia jetului de apă izvorât din mădularul ţâncului, într-o coregrafie demnă de spiralele yoghine ale lui Gregorian Bivolaru. Nici statuia lui Cupidon din Piccadilly Square nu e ferită de pericole. Am văzut doi amorezi exaltaţi calculând, împreună cu fotograful, distanţa optimă la care ar trebui să se oprească, undeva pe Shaftesbury Avenue, pentru ca săgeata plecată din arc să li se înfigă în inimă. Şi tot acolo am urmărit, într-un miez de noapte, un număr de escaladă cupidoniană întrerupt de un poliţist fără înţelegere pentru sporturile culturale extreme.
Specia colecţionarilor e încăpătoare, iar diversitatea trofeelor, derutantă. Unii adună capace de bere, alţii maşini vechi. Unii strâng dopuri de plută, alţii fotomodele. Colecţionarii de statui trase în poză nu sunt nici mai ridicoli, nici mai breji decât alţii. Dar au uneori un beteşug supărător: se aşază în prim-plan. În loc de statuia lui David, în cadru se prezintă Mimi sau Gigi gesticulând ferice spre statuia lui David. În loc de Maria Magdalena lui Donatello, te trezeşti cu Fifi sau Titi mânjind taina sculpturii prin rânjetul lor alăturea cu drumul. Ce poţi să spui? La fel cum Florenţa a avut nevoie de Medici, turiştii de azi - o bună parte din ei - ar avea nevoie de medici.
Recomandările noastre
