Spre norocul lor, zia riştii au scăpat nechelfăniţi, ştiută fiind distanţa dintre ortaci şi umor. Spre ghinionul nostru, mineriada a făcut din România un teritoriu în care tehnologia neofeudală s-a întâlnit nu doar cu bolşevismul, ci şi cu exce sele dictatorilor tropicali. Nouăsprezece ani mai târziu, Marian Voicu a invitat la emisiunea „Atunci şi acum” de pe TVR 1 doi dintre actorii care au jucat în „Lunga vară fierbinte” din 1990. În colţul foarte roşu, Ion Iliescu. În faţa lui, Marian Munteanu – una dintre întristătoarele enigme de comportament politic de după 1990. Cu o asemenea distribuţie, „Atunci şi acum” nu avea cum să te lase indiferent, chiar dacă realizatorul a pierdut controlul asupra unuia dintre invitaţi şi – în cele din urmă – asupra întregii emisiuni.

Înainte de-a se retrage după paravanul unei politeţi impotente, Marian Voicu a apucat să-i adreseze câteva întrebări lui Ion Iliescu. Fostul preşedinte a dovedit că a atins excelenţa în cinism. Descusut cu privire la felul cum a fost reprimată mişcarea din Piaţa Universităţii, el a declarat cu o grimasă de profundă ostilitate: „Piaţa Universităţii a fost o mişcare nedemocratică. În plus, acolo s-a ocupat carosabilul”. Dincolo de fixaţia miliţienească a carosabilului degajat, ceea ce a frapat din nou la Ion Iliescu a fost uşurinţa mistificării. Îţi trebuie definitivatul în insolenţă, gradul unu în aburistică şi doctoratul în minciunologie ca să spui despre un forum al democraţiei că e nedemocratic. Ion Iliescu a făcut-o, simulând fuga de realitate, dar repliindu-se de fapt în spaţiul unde se simte în largul lui: în zona gălăgiei propagandistice, a insultei şi a răstălmăcirii.

Când realizatorul şi Marian Munteanu au adus vorba de mineri şi de incursiunile lor punitive, Ion Iliescu s-a schimbat la faţă şi la vorbă. Rar mi-a fost dat să văd ura instalându-se mai confortabil pe chipul cuiva. Iliescu a reprodus mecanic refrenul „elementelor anarhice, al bandelor organizate” şi şi-a privit interlocutorii cu ochii unei carnasiere care ucide de plăcere. Turnând gaz peste foc, Marian Voicu a licitat cu o întrebare despre Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara şi despre legea lustraţiei. Răspunsul lui Ion Iliescu poate fi consacrat drept superlativ al sfidării: „Sunt două chestiuni antidemocratice şi staliniste”. Altfel spus, e rău să ceri înlăturarea răului. Cine a aşteptat de la Ion Iliescu, fie şi după nouăsprezece ani, re muş cări, regrete sau recunoaşterea propriei vinovăţii a avut ocazia să-şi deplângă naivitatea. Apelul la conştiinţă nu se poate face în lipsa conştiinţei.

În seara aceleiaşi zile, l-am văzut pe Sorin Burtea cum se căznea să descopere adevărata menire a postului public de televiziune. Sorin Burtea vorbeşte în continuare mizerabil româneşte, ceea ce nu pare a deranja pe nimeni din televiziunea naţională. Cunosc lustragii care, prin comparaţie cu acest tenor al anacolutului, fac impresie de oratori. Şi pentru că Murphy e în toate („Ce începe bine se termină prost; ce începe prost se termină şi mai prost”), jurnalul TVR din ziua următoare a adus vestea care lipsea: Ion Iliescu a fost scos de sub urmărire penală în dosarul mineriadei. Cu un asemenea invitat dupăamiaza şi cu Sorin Burtea seara, televiziunea publică rămâne un detergent chemat să scoată petele de ketchup bolşevic.