Imediat după Revoluţiei din 1989, românul născut în SUA, la începutul anilor '60, şi care avea să fondeze celebra companie de publicitate Saatchi&Saatchi, avea primul contact de adult cu ţara sa de suflet. Până în acel moment, singurele contacte cu România fuseseră cele trei vizite, până în anul 1977, dintre care un an petrecut în ţară, în timp ce tatăl său a coordonat programul Fulbright.

Atras de lumea nouă ce apărea din spatele Cortinei de fier, Radu Florescu s-a integrat, în acelaşi ritm cu românii ieşiţi din comunism, unei noi societăţi de tranziţie, avidă de informaţii şi să recupereze timpul pierdut.

Mirela Ciucur: Ai avut o carieră de business, bogată în evenimente, incluzând primul program al televiziunii naţionale sponsorizat şi contractul care a adus celebrul serial “Dallas’ în România. Cum se conturează industria media a momentului? Când am început să lucrez pentru piaţa din România, formula era idei bune, simple şi bine executate. Şi pentru acele vremuri era suficient. Astăzi, lucrurile sunt ceva mai complicate. Vorbim despre o piaţă în dezvoltare, divizată. Îmi place să cred însă că suntem pe o navă care înfruntă valurile şi mizăm pe creativitate şi pe strategie.  Aparţii unei familii române, cu o lungă şi fascinantă tradiţie, nevoită să părăsească ţara după război, în jurul anilor ’50 şi să se stabilească în New Egland, USA. Familia ta încă păstrează legaturi puternice cu România în acţiuni cu impact social şi diplomatic. Cum ai descrie propria ta legătura cu România? Sunt mândru de rădăcinile mele româneşti. Să ai un tată istoric este un beneficiu major, pentru că poţi învăţa despre tradiţii, valori şi responsabilităţi. Ştiu că sună a “şcoală de modă veche”, dar aşa am fost educat şi, de aceea, atunci când vorbesc despre succes am în minte proverbul: “manners make the man”.

Am fost singurul Radu Florescu în New England, iar în prima zi de şcoală eram tot timpul mândru când profesorii încercau să-mi pronunţe numele. Se spune că atunci când eşti departe de casă te gândeşti că vrei acasă. Eu când zic “acasă” mă gândesc la România. Legăturile mele cu România provin din surse variate, adânc înrădăcinate în destin, istorie, educaţie şi, bineînţeles, în neam. 

Tatăl meu şi-a dedicat cea mai mare parte din viaţa academică istoriei României şi cărţilor sale numeroase cu privire la Vlad Ţepeş (Dracula). Cartea  “În căutarea lui Dracula”, aventura care a început la Mănăstirea Snagov l-a adus de la un profesor obscur al Colegiului din Boston, în centrul atenţiei la nivel naţional, de vreme ce interesul pentru legendarul Dracula, în SUA, după lucrarea lui Bram Stoker, nu s-a pierdut.

Timp de câţiva ani, tatăl meu a călătorit prin Statele Unite ţinând discursuri, a fost invitat la diverse emisiuni TV, printre care şi o apariţie naţională la Johnny Carson Show. Acest fenomen “nebunesc” al lui Dracula mi-a dezvoltat cunoştinţele despre Romania, mai mult decât personajele ciudate pe care le-am întâlnit, teoriile despre ospetele însetate de sânge, Vlad Ţepeş, şi de întrebarea dacă familia Florescu este înrudita cu infamul Ţepeş. 

Cred că ar trebui să aduc mulţumiri speciale tuturor “nebuniilor” despre vampiri care ne umpleau casa, în special de Halloween. Un al doilea factor care mi-a hrănit interesul pentru România a fost legat de moştenirea şi rădăcinile româneşti ale familiei care există încă din secolul 15. Această istorie, împreună cu un simţ puternic al tradiţiei de familie m-a ajutat să îmi formez viziunile despre o ţară pe care am cunoscut-o, în cea mai mare parte, din cărti, scrisori şi mass-media. Este un simţ al tradiţiei pe care îl impun şi copiilor mei, astăzi. Cum s-au integrat rădăcinile româneşti în educaţia ta americană? Ca prima generaţie de americani care încearcă să păstreze amintirile din ţara-mamă, am fost expuşi unui mare număr de covoare, icoane, picturi şi costume tradiţionale româneşti, în special după 1968.  Crescând în Massachusetts, am fost singurul Radu Florescu care a urmat Liceul Cohasset şi Colegiul din Boston, fără să vorbesc un cuvânt românesc. Simţul rădăcinilor mele româneşti a fost stimulat de pronunţarea incorectă a numelui meu, în fiecare prima zi de şcoală din septembrie, şi de felul în care mă necăjeau copiii, “Ragu Spagetti Sauce”, etc.

Sunt puţine lucruri pe care le pot spune despre România din perioada 1968 şi până la Revoluţie. Viaţa mea s-a format în Statele Unite cu vizite dese în Europa, în Franţa în special (mama lui Radu Florescu este de origine franceză, n.r). Prietenii mai în vârstă ai bunicilor mei care fugiseră cu mulţi ani înainte să ajungă la Riviera franceză erau o amintire a unei generaţii de români care dispărea uşor.

O reînviere a simţurilor mele despre România a avut loc în timpul facultăţii, când, prin vizita profesorilor Fullbright de la Boston College, am început să predau cursuri de limba română. Română, fiind una dintre limbile latine, nu a atras prea mult interes la inceput. Totuşi, tatăl meu a insistat să recrutez cât mai mulţi studenţi, ceea ce am făcut, promiţându-le note excelente, care însă nu au apărut niciodată. Cu stiluri inovatoare de predare, s-au format, într-un timp relativ scurt, ore de limba română printre studenţii de Arte şi Ştiinţă într-o perioadă relativ scurtă de timp. Când ai decis să revii în România? Care au fost primele impresii? În 1989, aveam un loc de muncă relativ confortabil, în New York. Mă însurasem de puţin timp, nu aveam copii şi îmi petreceam ziua estimând preţul bunurilor pentru o companie.

La acel moment, biroul nostru avea unul dintre cele mai bune sisteme informatice, cu ultimele ştiri importante de pe întreg globul ce apăreau pe ecranele noastre, pentru că orice ar fi putut afecta preţul aurului, petrolului şi chiar şi pe cel al sucului de portocale îngheţat. Ştirile din acea vreme din Europa de Est mi-au umbrit, într-un fel, grija despre vremea rece din Florida sau despre exploziile rafinăriilor din Texas şi, încet-încet, am ajuns într-un mod inexplicabil atras de aceste evenimente  desfăşurate în România.

Ieşirea mea din lumea Wall Street-ului a fost întâmpinată cu încruntari şi comentarii de genul “eşti nebun?”, dar a lua parte la “Renaşterea claselor” dintr-o ţară europeană în viaţa mea, parea, de departe, mai putin riscantă decât “scurtele funcţii” din industria petrolului pe care le-am suportat în timpul climei reci care a îngheţat râul Hudson, în decembrie 1989. Primii mei paşi adevăraţi înapoi pe pământ românesc au început în mai 1990, la cinci luni după răzvrătirea sângeroasă din Europa de Est, care l-a înlăturat pe Ceauşescu şi care a culminat cu procesul şi executia lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu.   În acea primăvară am ajuns pe un aeroport Otopeni cu totul distrus, după un zbor cu Taromul de 14 ore, de la New York, purtând tricoul meu preferat cu Brooks Brother, murdar de apa ce curgea din compartimentul de deasupra al unui Boeing 727 vechi. Era, la vremea aceea, unul dintre puţinele zboruri directe către Bucureşti şi, cu siguranţă, cel mai ieftin. Primăvara a fost generoasă în acel an, cu mult soare şi cu mulţi oameni derutaţi în stradă. Nu exista trafic aproape deloc.

Plutea speranţa în aer şi o strălucire de optimism se găsea pe faţa celor mai mulţi oameni în faţa şansei de a întoarce ceasurile şi de a recupera timpul pierdut, mai exact 30 de ani. Singurele două hoteluri mai decente, Hotel Bucureşti şi Intercontinental, erau pline şi am fost cazat la Hanul lui Manuc, un mic reper istoric care şi-a păstrat farmecul, în ciuda anilor de neglijenţă şi cearşafuri curate! Era o abundenţă de plosniţe. În ciuda curţii interioare frumoase şi a personalului foarte amabil, restaurantul era la fel de gol ca şi biroul de turism al României de pe Madison Avenue şi am fost obligat să îmi iau toate mesele la cele două hoteluri mai-sus menţionate.

În acele zile, divertismentul se limita la a merge la Hotel Bucureşti, unde era un spectacol de noapte cu o cântăreaţă de vârstă medie, a cărei perucă plutitoare părea să dateze din 1924. Meniul se limita şi era abia comestibil: chiflele de pâine, reprezentând partea principală a mesei. Vinul românesc şi apa minerală Borsec au fost principalele băuturi. Exista Pepsi, furnizat de o societate pe acţiuni, dar privind sticlele părea prea riscant. Cu ce planuri ai venit în România? Ce ţi-ai propus să faci odată ajuns aici? Ca în cazul celor mai multe aventuri, planurile stabilite iniţial nu se desfăşoară întocmai. Ca să nu mai spun că nu aveam niciun plan şi această aventură nu era deloc altfel.

Într-o după-amiază, în timp ce mă plimbam pe bulevardul principal Magheru, cu un ziar New York Times sub braţ, am fost abordat de un număr mare de trecători care îmi cereau o pagină din ziar, şi pe care le-am oferit. Expresia feţelor celor care au început să citească bucăţile de ziar şi fragmentele de ştiri şi reclamele la magazinul Macy au scos la iveală noţiunea că, după 25 de ani de regim stalinist, oamenii erau avizi de informaţie. Orice informaţie! Acesta cred că a fost momentul meu cheie, evenimentul care a stat la baza creării a ceea ce astăzi este unul dintre cele mai mari grupuri din România. Nu m-am gândit niciodată că a face afaceri în România va fi uşor, dar primele mele zile în România au fost mult mai grele decât şi-ar imagina cineva. Zilele de lucru păreau lungi şi neproductive, în special ţinând cont de formarea profesională şi experienţa mea de pe Wall Street, unde regulile corporatiste pur şi simplu nu se aplicau.

În perioada aceea, telecomunicaţiile aproape că nu existau în România şi a obţine o linie fixă era scump şi dificil, ca să nu mai spun despre “şpaga” cerută. Transmiterea unui fax către Statele Unite dura cam 2-3 ore, pentru o pagină. Un apartament simplu în acest “complex de birouri” din spatele Hotelului Bucureşti a dat aparenţa unui mediu de lucru profesional. Apartamentul era, de fapt, subînchiriat de la un conte austriac care făcea afaceri de import/export în România şi era condus de cea mai austeră femeie de genul “Tânără Frankestein” pe care am întâlnit-o vreodată.  Insistă să îmi las orice lucruri valoroase în seiful de la biroul ei, ceea ce părea un lucru inteligent de făcut la vremea aceea.

Începutul a fost mult mai uşor, prin faptul că tatăl meu avea încă multe contacte locale. Recrutarea a fost prima mea provocare şi am ales calea uşoară. Stabilind întâlniri cu prieteni sau asociaţii tatălui meu de la Universitatea din Bucureşti, i-am rugat să îmi recomande cei mai buni foşti sau actuali studenţi. Din acel punct, cu un grup de patru persoane, inclusiv eu, a început activitatea companiei noastre.  Cum vezi, astăzi, decizia de a fi ales România ca ţara unde ţi-ai propus să reuşeşti? Oamenii nu aleg succesul, ci succesul vine la ei, prin perseverenţă şi idei bune. Oricum, acesta nu se măsoară în bani sau în “show off”, ci în a găsi echilibrul între viaţa profesională şi cea personală. Succesul meu se măsoară în rezultatele agenţiei şi în viitorul celor trei fii ai mei. 

----------------------------------

Interviu acordat, în exclusivitate, pentru Strada32.com, comunitate a românilor profesionişti din străinătate, şi evz.ro