Până către anul 1960, în comunism au supraviețuit micii negustori care făceau farmecul Bucureștiului. O evocare de Dan Ciachir.

Întrucât toată viaţa am fost liber-profesionist, mi se pare semnificativă şi chiar premonitorie întrebarea pusă părinţilor mei la vârsta de cinci ani: „Boris e particular sau lucrează la stat?...”.

Boris era un cizmar bulgar care îşi avea strâmta şi sără­căcioasa prăvălie la câteva case de intrarea în curtea locuinţei noastre din Calea Rahovei 381. Lucra aşezat pe un trepied, încins cu un şorţ lung de piele, în timp ce într-o cutie de conserve pusă pe reşou sfârâia o soluţie de lipit greu mirositoare. Alături de acest atelier era prăvălia unui ceasornicar, Alterovici, care a lichidat-o în 1958 sau ’59 şi a plecat în „Palestina”, cum continua lumea să-i spună pe atunci Israelului. Particulari mai erau, în apropiere, un tapiţer, doi frizeri, croitorul din curte, un bodegar şi, negustor adevărat, Prisăceanu. În vremea aceea îşi trăiau amurgul comer­cianţii şi meseriaşii neangajaţi la stat. În curând avea să le vină şi sfârşitul. Şi nu numai lor. La Piaţa Rahova îşi avea cabinetul particular un stomatolog de 50 de ani, stenic, radios, elegant îmbrăcat, care iubea copiii – doctorul Cogan. El mi-a îndreptat, cu o reţea de elastice foarte simplă, noii dinţi care îmi creşteau alandala şi mă dureau. Mă duceam cu bucurie la doctorul Cogan pentru că îi plăcea „să discute” cu mine. A fost pentru prima şi ultima oară în viaţă când am rămas cu o amintire frumoasă de la un dentist, ba chiar am regretat sfârşitul tratamentului.

Lângă cabinetul său întorcea tramvaiul 7, se găsea o băcănie etatizată devenită „Alimentara”, iar din dreptul ei şi până sub ferestrele unor blocuri de două etaje construite în 1950 pentru angajaţii Poştei se întindea piaţa care duminica semăna cu un târg de provincie sau cu un iarmaroc. Erau multe căruţe; scoşi din hamuri, caii mâncau fân din desagi împletiţi. Portul ţăranilor, cu biciuşca lângă ei, era jumătate rural, jumătate orăşenesc: purtau căciuli, erau încălţaţi cu opinci şi aveau la cingătoare, pentru banii încasaţi, chimire de lână sau de piele. Unele femei purtau salbe la gât. Se auzeau purcei guiţând şi păsări, aduse în cuşti, cotcodăcind. Grămezi de legume viu colorate se înălţau pe tarabe, pe pavajul incert de piatră cubică sau de-a dreptul pe pământ. La două staţii depărtare, în capătul unei străduţe dispărute, aflate în spatele actualului liceu „Dimitrie Bolintineanu”, construit în 1959, începea câmpul şi exista o grădină de zarzavat care păstra numele proprie­tarului, Munteniu. De acolo am cules frunze pentru ierbarul pe care ni-l ceruse învăţătoarea. Dincolo de straturile de varză, pătlăgele şi de aracii cu fasole, începeau rândurile de porumb prin care am văzut trecând miliţieni călare… La nici trei kilometri de Piaţa Unirii, care pe atunci se numea Piaţa Naţiunii, trecea trenul de Giurgiu. Pornit din dispăruta gară Dealul Spirei, trenul traversa Calea Rahovei în timp ce tramvaie, camioane, maşini mici, căruţe cu coviltir aşteptau de o parte şi de alta a barierei coborâte. Locul se numea La şină. De acolo până la piaţa care îi poartă numele şi dincolo de ea, Rahova era un amalgam edilitar: prăvălii cu obloane grele de metal, case coşcovite, îngălbenite de vreme, unele din paiantă, înecate în vegetaţia curţilor pline de flori, împrejmuite de uluci grele sau de garduri spoite cu var, alternau cu imobile trainice, îngrijite, cu vile – una, „veneţiană”, mai există şi azi –, cu blocuri interbelice de două etaje dotate cu înlesnirile şi confortul epocii, cu ateliere, garaje cu rampă şi pompă de benzină. În inima cartierului existau străduţe strâmte şi strâmbe, nepavate, neilu­minate electric pe care găgăiau gâştele, intrări, fundături, ocoluri, felii de maidan năpădite de nalbă, troscot şi brusturi. Dincolo de târgul de porci şi de capătul prelungit al tramvaiului 2 începeau satele înşirate pe Şoseaua Alexandriei: Bragadiru, Cornetu, Buda, unde vara oamenii se duceau să se scalde în Argeş, aninând în crengile sălciilor de pe mal îmbrăcămintea şi primele aparate de radio cu tranzistori „Electronica”.

În curtea în care locuiam, chiar sub fereastra noastră, creşteau un cais şi un vişin care se umpleau de flori primăvara, iar fâşia de trotuar cu piatră cubică „mozaic” alterna cu o potecă de pământ bătătorit, cimentul cu trandafirii de Bordeaux, oţetarii de lângă ulucile de lemn cu zorelele căţărate pe spalierele îngrijite de un colonel pensionar care a adus, în 1957, primul televizor în ograda aceea citadină: era un Temp 1 sovietic, cântărea 50 de kilograme şi avea ecranul cât o carte poştală. Colonelul şi pro­prietarii noştri – înrudiţi de aproape – stăteau în două corpuri de clădire tip Bahaus ridicate în anii ’30, dotate cu tablou electric automat, băi cu robinetele nichelate şi căzi mari aşezate pe picioare de metal. Dincolo de micul trotuar care împrejmuia aceste case, la câţiva metri de cais şi de vişin, era un rând de căsuţe de paiantă unde şedeau câţiva chiriaşi vârstnici care foloseau o privată de lemn şi o cişmea îmbrăcată iarna în paie ca să nu îngheţe. Una dintre aceste două familii – un croitor, soţia şi soacra – întrebuinţa pentru iluminat lămpi cu gaz. Alături de magazia de lemne era o bucătărie din care vara se revărsa un miros de mâncare proaspătă înviorată cu leuştean, gătită pe o lampă grea cu petrol, aragazele fiind pe atunci rare. Între cele două corpuri de clădire cu pereţii dinspre nord acoperiţi de viţă sălbatică vineţie mai era o căsuţă cu marchiză, adică un antreu cu geamurile brizbrizate şi colorate constituit pe un schelet de metal, care servea de anticameră sau debara. Căsuţa aceasta acoperită cu tablă avea două odăi despărţite printr-un hol. În cea din dreapta stătea mama colonelului, nona­ge­nară născută în ultimul an al domniei lui Alexandru Ioan Cuza, o femeie blândă care nu se mai putea ridica din pat, bucuroasă întotdeauna de câteva înghiţituri de vin dulce. În cealaltă odaie locuia cu părinţii o fată cu trei ani mai mare ca mine, care mi-a arătat nişte monede pe care am silabisit: „Mihai, Regele Româ­nilor”. Păreau ieşite din lumea basmelor cu regi şi împăraţi, deşi nu trecuseră decât 15 ani de la turnarea lor!

Trimis cu un leu în mână la frizerul din apropiere, aşteptam pe o bancă să mă aşez în scaunul de piele desfundat. În prăvălie se mai găseau doi oameni în vârstă, unul invalid de un picior, care nu aveau ce face şi veniseră la taclale. Invalidul a început o poveste cu „Era prin 1910” de care mi-am amintit peste două decenii, deoarece 1910 este anul în care se petrece acţiunea romanului Craii de Curtea-Veche. Iar în Sub pecetea tainei este descrisă o pereche de case-vagon având în prelungirea lor două curţi înguste, devenite prin căsătorie proprietatea unuia dintre personaje, Gogu Nicolau. La câteva zeci de metri de curtea noastră se aflau două clădiri gemene, cu o curte delimitată spre interiorul cartierului de un gard cu uluci. Lângă ele zăcea epava unei trăsuri cu felinar şi coş în care mă urcam atunci când mergeam să mă joc cu copiii familiei Slabacu. Casa în care stăteau ei avea odăi înalte cu chenare de stuc pe plafon şi sobe de teracotă înalte de peste doi metri.

Îmi plăcea să fiu dus la o altă frizerie particulară, aflată mai departe, largă, aerisită, cu oglinzi mari, două sau trei fotolii şi o firmă frumoasă pe care scria La Ionel. Soţia frizerului, care îl ajuta – era un fel de asistentă –, purta şi ea halat alb. Era inimoasă şi vorbă­reaţă. Am auzit-o povestind o întâmplare semnificativă pen­tru România acelor ani. După atâtea filme ruseşti, rula şi unul englezesc la Bucureşti: Lady Hamilton. Lumea se aşeza la coadă în faţa casieriei cinematografului de la ora 10 seara pentru a putea cumpăra două bilete în dimineaţa următoare; nu se vindeau mai multe unei persoane. O doamnă între două vârste spunea că lua biletele pentru o nepoată care tocmai se căsătorise şi pentru soţul ei. Era cadoul său de nuntă. În aceeaşi frizerie am auzit un zvon propagat în Bucureştiul de la sfârşitul anilor ’50. Doi medici din Vălenii de Munte descoperiseră leacul cancerului. Dăduseră să bea moare dintr-un borcan cu murături în care nimerise o viperă câtor­va pacienţi condamnaţi de maladia lor şi aceştia se vindecaseră în mod miraculos. Apoi pregătiseră un ser din lichidul acela, iar panaceul lor fusese asumat de lumea ştiinţifică. Ionel repro­du­cea definiţia dată de un actor şampaniei: „Băutură pe care poporul o consumă prin reprezentanţii săi aleşi în mod democratic…”.

Vioaie, amabilă era şi stăpâna unei mici cofetării unde eram dus să mănânc amandine cu o glazură afânată, care costau un leu şi 50 de bani. Deşi în declin, priviţi cu ostilitate de Stăpânirea care le plănuia dispariţia totală – aceasta s-a produs în 1960 –, negustorii, meseriaşii particulari de atunci erau serviabili, politicoşi, comunicativi şi plini de voie bună. Cu ei, cu proprietarii casei din Calea Rahovei şi cu vecinii urcă din trecut muzica unei epoci în care viaţa, în pofida vremurilor nesigure şi dure, avea un alt tempo, lipsit de agresivitate sau mârlănie. Era ritmul unui târg sau al unui oraş patriarhal pe care nu-l pot separa de vegetaţia abundentă şi de mirosul de liliac ce copleşea primăvara cartierul. Unele case aveau bănci la poartă. Vara, spre sfârşitul zilei, se aşezau acolo la taclale bărbaţi şi femei – oameni trecuţi de prima tinereţe; alţii veneau cu scaunele lor din vecini. Discutau, fumau, ronţăiau semin­ţe cumpărate cu 25 de bani cornetul. Seara, când se răreau tramvaiele, se lăsa uneori o tăcere rurală întreruptă de tropot de copite. În anii 1958-’59, prin Calea Rahovei treceau multe căruţe, iar o mare parte a aprovizionării se făcea cu camioane trase de cai. Acestea erau mai repezi şi mai silenţioase decât căruţele, întrucât în loc de roţi din lemn aveau pneuri umplute cu aer. Camionul cu cai era folosit la mutat, la transportul unei mobile noi sau la aducerea acasă de la depozitele Chirigiu ori Filaret, la începutul toamnei, a tranşelor de lemne şi de cărbuni pentru încălzit şi gătit. Atelajele erau ţinute în curţile întortocheate şi largi din inima cartierului în care mai existau potcovari cu nicovală şi baroase de fier, ca şi pre­cu­peţi de ovăz şi de fân. Tot cu camionul cu cai erau duse şi aduse de la umplut lăzile de sifoane ale bodegilor şi micilor restaurante particulare, unde, îndărătul tejghelei acoperite cu zinc, stătea vainburşul – omologul barmanului de astăzi –, încins cu şorţ de cauciuc lung până în pământ, încheiat la spate cu şireturi de piele. Rădea cu o lopăţică de lemn spuma halbelor şi a ţapilor de bere trasă din butoi cu furtunul şi măsura secărica servită clienţilor – o băutură tare, ieftină şi foarte populară, dispărută de câteva decenii, ca şi alte băuturi ale acelor vremuri.

Dacă aveau şi grădină, unele dintre aceste localuri încropeau toamna o mustărie împrejmuită cu stuf, unde se mânca pastramă la grătar şi se bea tulburel. Toamna era anotimpul care sporea aerul patriarhal al Rahovei. În octombrie, în curţi, dar şi pe străzi, se ardeau gunoaie, crengi, frunze uscate al căror fum se înălţa lent şi leneş spre cer. Cu o lună înainte, în septembrie, se aduceau de la piaţă legumele de pus la murat în borcane înalte de-un metru, legate la gură cu celofan, păstrate în magazia de lemne, în antreu, pe verandă sau în marchiza parfumată de mirosul gutuilor. Bulio­nul era fiert în curte, la foc de lemne, în oale încăpătoare aşeza­te pe pirostrii. Mâncarea era gătită minuţios, cu grijă şi cu plăcere. Femei­le aveau reţete pentru musacale, ostropeluri, tocane, plachii de peşte, iahnii de fasole. Dulceaţa şi şerbetul erau preparate în casă, ca şi vişinata ori micile cantităţi de lichior.

Casa în care stăteam avea o pivniţă acoperită cu chepeng de metal, căptuşită cu cărămizi, iluminată electric, în care proprietarii ţineau murăturile, bulionul, funiile de ceapă şi de usturoi. Pe poliţe de lemn se înşirau în ordine sticle cu gâtul larg în care se păstrau mărar, leuştean, pătrunjel, borcănele cu piper, chimen, tarhon, foi de dafin, borcane cu vinete tăiate felii conservate în untdelemn... Ordinea şi curăţenia domneau şi în locuinţa proprietarilor noştri, în dormitorul cu mobilă de nuc, cu perdele şi draperii grele la ferestre, care adânceau liniştea din încăperea cu o fotografie matrimonială atârnată deasupra patului încadrat de tăblii, acoperit cu o cuvertură pufoasă.

Domnul Dumitrescu – „Fane” pentru consoartă – avea peste 60 de ani. Fusese comisar de poliţie, la Circulaţie, iar în 1956 i se tăiase pensia. Se angajase normator pe un şantier din apropiere. Era un bărbat înalt, suplu, chiar zvelt, în pofida vârstei, politicos, mereu cu bună dispoziţie şi deosebit de tandru cu nevastă-sa, Dida; diminutiv de la Didina. Aceasta era cu câţiva ani mai tânără decât el, umbla îngrijit îmbrăcată şi la fel de îngrijite îi erau felul de a se purta şi limbajul. Deşi nu aveau copii, proprietarii noştri con­sti­tuiau un menaj – cum i se zicea pe atunci căsniciei – fericit. „În 35 de ani nu am auzit de la Fane o vorbă urâtă”, îi mărturisise mamei mele doamna Dumitrescu. Deşi detesta regimul, întocmai ca soţul ei, nu discuta „politică”, dar îi plăcea să strecoare câte-o aluzie sau ironie: „Cică în ’53, Patriarhul a felicitat conducerea Statului pentru felul în care a organizat «Postul festivalului»“.

În vara anului 1953 se desfăşurase la Bucureşti Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor. Au venit atunci în România numeroşi străini, îndeosebi oameni de stânga din partidele comuniste occidentale; alţii au sosit din Asia şi din America Latină. Aveau prilejul să vadă cum se trăieşte într-o ţară cu „democraţie populară”. Pentru ca Bucureştiul să pară un oraş bine aprovizionat, chiar îmbelşugat, Ocârmuirea făcuse vreme de câteva luni stocuri de alimente şi băuturi, astfel încât nu se mai găsea aproape nimic în magazine şi în restaurante. Sfârşitul „postului” a coincis cu începutul festivalului.

Doamna Dumitrescu şi bărbatul ei duceau o viaţă senină şi cumpătată, la masa lor neexistând băutură decât duminica şi de sărbători: câte un pahar de vin sau de bere. Nu ieşiseră de zeci de ani din Bucureşti, nedezlipiţi de gospodăria lor unde găseau mereu ceva de făcut, de cartierul în care aveau prieteni şi rude. Atunci când îşi construiseră casa, fusese aşternut un strat gros de ciment pe suprafaţa pe care se aflau pivniţa şi cele două bucătării (una o foloseam noi), se racordaseră la reţeaua de canalizare, iar la limita de miazăzi a curţii ridicaseră un zid de cărămidă văruit. Dincolo de spaţiul acesta, cu un răzor de flori încorporat în el, lunga şi întortocheata curte mai înainta câţiva metri, în dreapta, tot spre miazăzi. Pe fâşia de pământ de acolo creşteau buruieni, oţetari şi bozii până la gardul de pari şi nuiele care o despărţea de o fundătură nepietruită numită „intrare”. Pe uliţa aceea stătea borşeriţa, care putea fi chemată cu marfa ei la gard – 50 de bani litrul de borş –, şi locuia un coleg de-al meu care într-un an, de Ignat, a adus la şcoală şi ne-a tratat cu şoric din porcul abia tăiat şi pârlit cu paie în curtea sa. Era una din acele curţi specifice Rahovei – multe aveau puţ sau fântână –, copleşite de vegetaţie debordantă vara, când tatăl său obişnuia să scoată „difuzorul” afară şi să-l agaţe într-un pom, ascultând astfel, la umbră, meciurile sau muzică populară. Oamenii care nu aveau bani de radio şi de abonament cumpărau un „difuzor” instalat de staţia de radioficare pentru care plăteau o taxă lunară. Aceasta retransmitea unicul post de radio, „Bucureşti”, existent pe atunci; „difuzorul” era un aparat de radio cu un singur program. „Difuzor” avea în odaia sa de paiantă, dereticată cu grijă, de lângă gardul de pari şi nuiele, şi coana Lizica, o unguroaică de vreo 55 de ani, a cărei mândrie era Albert, alintat Berty, fiul timid şi bine crescut, muncitor într-o fabrică, care venea s-o viziteze. Purta părul pieptănat lins, dat cu briantină, ca majoritatea tinerilor de la sfârşitul anilor ’50.

Locuiau şi macedoneni în cartier, unde avuseseră magazine şi prăvălii; le mai rămăseseră deschise doar câteva. Deprinsesem puţin din graiul lor folosit ca o limbă „secretă” de copiii cu care mă jucam de-a v-aţi ascunselea prin curţile acelea cu câte un garaj dezafectat, cu rămăşiţe de şoproane şi grajduri, cu dependinţe şi poduri părăsite. În casele din Rahova se găseau obiecte şi mobilier vechi de zeci de ani, folosite încă în mod curent: paturi mari de lemn, paturi din fier forjat cu plasă metalică dedesubt, lavoare grele din bronz sprijinite pe un trepied, aşezate în antreu, alături de găleata de apă, cana pentru spălat şi oala de noapte. Puţină lume purta pijamale, bărbaţii dormeau în cămăşi de noapte brodate, încheiate cu şireturi la gât. Brodate erau şi scenele de idilă casnică prinse în pioneze, deasupra maşinii de gătit, în bucătării. Înfăţişau fie o pereche luând cu tandreţe masa în intimitate, fie o gospodină la lucru, despicând un peşte sau umplând forme cu cocă, cadru sub care scria, tot cu acul, cu litere în relief albastre sau verzi: „Bărbă­ţelului să-i faci/ Fripturici şi cozonaci”. În locuinţele pricopsite, stăpânul casei obişnuia să îşi atârne la vedere, pe un perete din sufragerie sau din „birou”, fotografia sa mărită şi înrămată, de avocat în robă, ofiţer în uniformă sau diploma de medic.

Pe artera principală a cartierului, largă, pavată cu piatră cubică, străbătută de liniile de tramvai, la o sută de metri pe piaţă, pe trotuarul din dreapta, era un debit de tutun din metal, cu oblon rulant, datând de prin 1900-1910. Îl ţinea un particular, care în serile de toamnă târzie şi de iarnă vindea ţigări şi „Informaţia” – ziarul de după-amiază – la lumina unei lămpi cu gaz. Vara, alături de acest debit, un om în vârstă încins cu şorţ alb îşi oprea căruţul cu roţi de lemn în care aducea spre vânzare îngheţată. Desfăcea, alternativ, două sorturi: îngheţată pe băţ, de vanilie sau lămâie, la preţul de 55 de bani, şi îngheţată de cacao, învelită în coajă de napolitană, care costa 75 de bani.

Cât timp am locuit în Calea Rahovei nu am auzit pronun­ţându-se niciodată cuvântul tovarăşe. Oamenii se adresau cu domnule, doamnă, cucoană, domnişoară şi am reţinut – mi se părea că sună foarte frumos – apelativul domniţă. Învăţătoarea de la şcoală, o femeie tânără, plăcută, soţie de medic, era doamna. Direc­torul şcolii, domnul Dobre, un bărbat care se apropia de 50 de ani, îmbrăcat în costum şi cu cravata proaspăt înnodată sub gulerul apretat – trecuse de câţiva ani moda şepcilor proletare –, avea o ţinută sobră de institutor autentic. Am apucat uniforma pepită cu şorţuleţ, tocul de lemn cu peniţă de cinci bani, călimara cu gât îngustat pe care o purtam într-o învelitoare de bumbac legată cu şnur, penarul cu abac în interior, beţişoarele pentru socotit…

La sfârşitul anilor ’50 mergeam cu fata mai mare cu trei ani decât mine din curte şi cu alţi copii din vecini la toate deniile din Săptămâna Patimilor: nu am uitat prima împărtăşanie şi trecerea pe sub masă din Vinerea Mare. Biserica era copleşită de liliac şi multă vreme am asociat cuvântul Dumnezeu cu mireasma acestuia.

În ianuarie 1958, deşi nu aveam decât şapte ani, am intuit că se petrecea un fapt ieşit din comun: din difuzorul micului aparat de radio Pionier care propaga ritmuri iuţi de taraf, precedând vocea Mariei Lătăreţu, pe a Mariei Tănase ori glasul acut şi unduit al Ioanei Radu cântând În noaptea de Moş Ajun mi s-a rupt căruţa-n drum, răzbăteau acum glasuri grave de preoţi şi muzică bisericească. Murise Petru Groza, fost premier al României între anii 1945-1952 şi apoi preşedinte al Prezidiului Permanent al Marii Adunări Naţionale, neînscris în partidul comunist, dar membru în Adunarea Naţională Bisericească, a cărui ultimă dorinţă fusese o înmormântare creştinească. Gheorghiu-Dej i-a împlinit rugămintea. Cortegiul funerar, cu sobor numeros de preoţi şi cu Patriarhul Justinian în frunte, a străbătut atunci oraşul de la fostul palat regal din Calea Victoriei şi până la Cimitirul Ghencea, urmat de Gheorghiu-Dej şi de ceilalţi lideri comunişti. S-au împărţit, după datină, colaci şi batiste. O colivă cât roata carului era purtată de doi miliţieni îmbrăcaţi în uniformă. Vreme de două ceasuri pogrebania a fost transmisă în întregime la radio, iar spre sfârşitul ei se auzea la difuzor zgomotul cuielor bătute în sicriu. Avea să rămână singura slujbă bisericească transmisă la Radio Bucureşti în decursul a 41 de ani de regim comunist.

Deşi nu mai existau oficial, Paştele şi Crăciunul se prăznuiau ca altădată, în familiile din cartier, vopsindu-se ouă, frământân­du-se cozonaci şi pregătindu-se pasca. Între Paşti şi Înălţare, lumea se saluta cu „Hristos a înviat!”, în loc de „Bună ziua”. După noaptea de Înviere, părinţii mei telefonau rudelor şi prietenilor, felicitându-i de Paşti şi primeau telefoane asemănătoare. Pe stradă, dar mai ales în inima cartierului, se auzeau sunete de acordeon şi de ţambal până noaptea. De Crăciun umblau colindătorii şi am mers şi eu cu ei.

De Sfântul Nicolae se aşezau la masă la noi, înghesuindu-se, după ce înălţaseră într-un holişor un morman de căciuli şi paltoa­ne, 14, 16 sau chiar 18 musafiri. O dată au încăput 20. Discu­ţiile politice erau din principiu evitate. Se petrecea până în zori cu vin adus din provincie amestecat cu sifon, răcituri, purcel la tavă sau friptură de curcan la cuptor. La sfârşit, în loc de coniac, se servea cu polonicul o băutură azi complet dispărută, cruşon, ceva între lichior şi salată de fructe, cafea naturală neexistând în comerţ pe atunci.

Oricât ar fi încercat să se abţină, până la urmă oaspeţii evo­cau patetic vremurile frumoase, „normale”, de altădată, călătoriile în străinătate, câte un refugiat povestea cu accent despre viaţa tihnită din Basarabia şi de bogăţia culinară de acolo, de ultima­tumul sovietic din iunie 1940, ca şi despre trecerea preci­pitată a Prutului, după cum aceia care fuseseră pe front povesteau despre încercuirea de la Dalnik, de Odessa, Crimeea sau Caucaz şi de luptele crâncene purtate cu ruşii… Oamenii îşi aveau centrul de greutate în trecut. De acolo proveneau costumele lor călcate cu grijă, recondiţionate, îmbrăcate numai la sărbători, cravatele, cămă­şile, ceasurile Longines sau Doxa, cele câteva bijuterii ale soţiilor, şiragul de perle false ori autentice de la gâtul acestora, eventuala blană sau astrahanul negru, dar şi pieptănăturile, modul de a vorbi – nimeni nu făcea monolog, nici nu râdea strident –, de a povesti despre ceea ce fusese odată. Veselia alterna cu nostalgia, pigmen­tată cu umor şi chiar cu câteva anecdote înspre dimineaţă. „Ştiţi câte recolte pe an are Uniunea Sovietică?”, întreba cineva şi după o scurtă pauză venea cu răspunsul: „Patru! Una a sa, a doua din România, a treia din Ungaria şi a patra din Polonia…”. Alt musafir reproducea un calambur: „Cică jumătate de Europă este ocupată, iar cealaltă preocupată de Uniunea Sovietică” ori povestea cum fusese despărţit în silabe un cuvânt – călău/zitorul – tipărit într-un articol de ziar ca însuşire a lui Stalin... Ironia, deriziunea, sarcasmul consti­­tuiau o formă de consolare, mai ales după înăbu­şirea insu­rec­ţiei anticomuniste din Ungaria, când se spulbe­raseră ultimele nădejdi legate de venirea anglo-americanilor.

Un negustor în toată puterea cuvântului a fost până în 1959 proprietarul magazinului despărţit printr-un gard de curtea noas­tră. Dintre oamenii întâlniţi în copilărie, mi-a impus într-atât încât m-am gândit ulterior că, dacă nu ar fi existat regimul comunist, mi-ar fi plăcut să fiu negustor.

Nicu Prisăceanu avea aproape 60 de ani, era un om sigur de sine, cu un glas baritonal deprins să poruncească. Însă în glasul lui se insinuau melancolia şi chiar o undă de zădărnicie. Avea un maga­zin încăpător în care lucrau câţiva băieţi de prăvălie şi se desfăceau multe articole: var, vopseluri, cuie, produse de băcănie… Tot lui îi aparţinea şi o cărămidărie aflată în cartier. Îi plăcea să povestească cum venise din Prisăceaua Olteniei în Bucureşti, înainte de Primul Război Mondial, desculţ, după ce absolvise patru clase elementare în satul natal. Intrase la stăpân, urcase toate treptele negustoriei şi ajunsese el însuşi negustor. Unul dintre fiii săi venea să-l viziteze la volanul unei mici maşini decapotabile, Aero Praga. Prisăceanu locuia împreună cu soţia într-o casă-vagon lipită de magazin, ascunsă vederii de o poartă de metal înaltă. I-am călcat pragul de două ori. Mai întâi într-un Ajun de Crăciun, când am mers, împreu­nă cu alţi copii, cu colindul. Ne-a primit răsturnat pe spate într-un fotoliu şi ne-a ascultat atent: părea înviorat de cântarea noastră şi surâdea altor vremuri. La sfârşit ne-a răsplătit generos. A doua oară am intrat acolo când a murit, la puţin timp după întoarcerea dintr-o anchetă şi o detenţie de câteva luni. Nu-l putuseră convinge să renunţe la magazin. Toată lumea din cartier şoptea lucrul acesta. Oamenii veneau acum să-l vadă ultima oară, să aprindă o lumânare sau să lase o floare. Am avut înţelegerea concretă a morţii, privindu-l întins în sicriul descoperit, cu un bandaj de tifon, ce ascundea o rană sau o urmă de lovitură, legat în jurul frunţii. A fost dus la cimitir cu un dric în formă de landou din lemn negru lucios şi geamuri groase de cristal tras de cai „mascaţi”. Îl urma un cortegiu lung, după care m-am ţinut o staţie de tramvai, resimţind o tristeţe străină copilăriei. La scurt timp s-a deschis în fostul său magazin un fel de consignaţie cu tablouri şi obiecte provenind de la oameni închişi cărora le fusese confiscată averea. Nimeni nu se grăbea să le cumpere, astfel încât Statul a tras obloanele şi clădirea a rămas ferecată. După moartea lui Prisă­ceanu, ultimii comercianţi şi meseriaşi au fost constrânşi, rând pe rând, să renunţe la prăvăliile lor. Peste un an dispăreau şi taxiurile particulare.