Motto: „Probabil că dragostea e mâna care mângâie vremea” ( Nichita Stănescu). Multe romane s-au scris de-a lungul timpurilor, povești de viață încolăcite pe un fir diafan al trăirilor umane, înmuiate în sentimente convergente și paradoxale.

Cărțile au supraviețuit secolelor și au călătorit ani la rând printr-un circuit neobosit al inimilor însetate de cunoaștere. Unele întâmplări au fost sădite emblematic în istoria omenirii, având un ecou răsunător în existența multor suflete. Altele s-au dizolvat pur și simplu în ceața impenetrabilă a uitării. Însă un adevăr a rămas cu certitudine nezdruncinat de curentele vremurilor: forța cuvântului și puterea literaturii.

Este cu desăvârșire un dar pe care Dumnezeu l-a lăsat omului, acela de a crea și de a transmite prin cuvinte. Nimic în lumea aceasta nu a avut mai mare putere de influență sufletească decât arta, dar niciuna dintre arte nu a zguduit mai tare temeliile societății așa cum a făcut-o literatura. Au existat cărți care au determinat indirect oameni să se sinucidă sau au născut depresii majore, însă au fost multe opere literare care au schimbat vieți în cel mai adevărat sens.

Henryk Sienkiewicz este unul din cei mai reprezentativi scriitori ai Poloniei care a primit premiul Nobel pentru Literatură în 1905, în cinstea romanului său istoric „Quo Vadis". Acțiunea cărții sale este amplasată în anul 64 d.Hristos, în vremea domniei împăratului roman Nero care a pornit o prigoană cruntă împotriva creștinilor primelor veacuri.

Deși cu o importantă valență istorică, „ Quo Vadis" se centrează în jurul uneia din cele mai frumoase povești de dragoste, relația dintre un ofițer roman pe nume Marcus Vinicius și fiica unui rege ligian înfrânt de romani, Calina. Tânăra era creștină și îi urma pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, dar Vinicius era păgân, crescut în cultul zeilor romani.

Un uriaș creștin, pe nume Croton

Punctul culminant al firului epic este fără îndoială forța iubirii care transfigurează sufletul ofițerului roman și i-L descoperă pe Dumnezeul cel adevărat,înălțând dragostea sa la un alt nivel sufletesc, la o dimensiune mult mai înaltă. La început, Vinicius era absorbit în totalitate de frumusețea exterioară și unică a Ligiei, fapt pentru care este dornic să o răpească și să fie a lui. Tânăra îl iubește deopotrivă, însă fuge de el pentru a nu păcătui și pentru a-și urma credința.

Ea este crescută de Aulus Placidus, fost general al armatei romane. Vinicius îi povestește unchiului său Petronius despre trăirile lui, iar acesta încearcă în repetate rânduri să îl ajute în a o cuceri pe frumoasa creștină. Prieten al împăratului, Petronius o aduce în palat pe Ligia, care intră în ocrotirea Acteei, fosta amantă a lui Nero. Vinicius se îmbată la un festin și o sperie pe tânără, sărutând-o cu forța. Un uriaș creștin, pe nume Croton, o salvează și ajunge să se refugieze împreună cu creștinii.

După o serie de întâmplări, Vinicius arde pentru dorința de a-L cunoaște pe Hristos și de a înțelege adevărul credinței creștine. Deși în primă fază el urmează această cale din pura dorință de a o câștiga pe Ligia, ajunge să pătrundă Crezul creștinilor la un nivel deosebit de profund și de autentic, fiindcă simte că în adâncul lui se naște o flacără vie pentru această credință care i-a schimbat în chip vădit existența. Astfel, îi afirmă unchiului său: „ Filosof n-am fost niciodată, mă știi. Totuși, mi-e ușor a pricepe că unde începe doctrina creștină, nu se poate să nu sfârșească supremația Romei, deosebirea între învingător și învins, între sclav și stăpân, în sfârșit, mersul actual al lumii. Negreșit că aș da, nu Roma, ci lumea întreagă, pentru a avea pe Ligia, dar tot nu e destul, căci creștinii nu se mulțumesc cu vorbe."

În cele din urmă, Apostolul Petru binecuvintează dragostea dintre cei doi și urmează să-l creștineze pe Vinicius.

„Îmi vei răspunde că fericirea mea este Ligia!”

Împăratul Nero dă foc Romei pentru a-și satisface nevoia de inspirație artistică, dar apoi dă vina pe creștini pentru asediu și îi condamnă la o moarte cumplită. Mor creștinii sfâșiați de animale sălbatice în arenele de jocuri, iar Ligia este păstrată pentru spectacolul final. Cu toate acestea, cuvintele Sfântului Apostol Petru se împlinesc și tânăra scapă cu viață. Vinicius asistă la cea mai mare minune din existența lui. El se retrage la Sicilia împreună cu Ligia pentru a trăi departe de amenințarea lui Nero.

„Îmi vei răspunde că fericirea mea este Ligia! E adevărat, dragă prietene, dar sunt fericit pentru că iubesc sufletul ei nemuritor și pentru că ne iubim prin Hristos. Iubirea aceasta nu poate cunoaște nici despărțirea, nici declinul, nici moartea. Când tinerețea și frumusețea se vor fi evaporat, când corpurile noastre se vor fi veștejit și moartea ne va vizita, iubirea va trăi mereu, căci sufletul e nemuritor", scria Vinicius lui Petronius la finalul romanului.

Cât miez de autenticitate cuprinde acest paragraf! Iubirea adevărată rupe distanțele și desființează orice barieră fizică, reușind să înalțe ființa umană la cel mai profund nivel al existenței. Iubirea transfigurează finitul în infinit și transpune sufletul în cea mai frumoasă ipostază: atunci când imposibilul devine posibil.