Omul de încredere al lui Putin în campania prezidențială – un fel de șef de campanie în variantă occidental și referențial public pentru orice informație legată de candidat, Ashmanov a fost autorul Doctrinei Securității Informaționale a Rusiei, lansată în 2016, care nu întâmplător combină elemente de natură cibernetică – atacuri și ingerințe folosind Internetul – cu războiul informațional, ce conține și valorificarea acestor date. Cea mai clară aplicare a acestei doctrine a fost atacul din timpul alegerilor prezidențiale din SUA la adresa Comitetului Național Democrat și a mailurilor candidatului democrat Hillary Clinton și expunerea publică a celor colectate, împreună cu date publicate de Wikileaks. Dar Ashmanov a intrat deja în spațiul ideologic și doctrinar și propune deja concepte teoretice diverse și face predicții. El susține că orice intervenție armată într-un stat străin poarte fi justificată de orice guvern prin atacuri informaționale și prevenirea atacurilor împotriva sa se face cu ajutorul unei ideologii naționale. Astfel, Ashmanov introduce conceptul de “suveranitate informațională a Federației Ruse.” Iar descrierea tezelor sale cu arma de atac și apărare – sabia și scutul informațional – menționează explicit că vor fi atacate statele care nu au suveranitate informațională, el pledând pentru separarea și filtrarea Internetului la nivel național și, eventual, desprinderea tehnică de influența externă.

“Suntem un stat preocupat. El(Putin) adună teritorii, câștigă războaie și introduce arme noi. Cum ar putea un stat preocupat să-și schimbe vreodată comandantul șef ?”, se întreabă rhetoric Ashmanov, în explozia de retorică doctrinară și politică. El a introdus principiile “deturnării atenției” prin război informațional, a “virusurilor mentale”, a “eroziunii memoriei”, toate arme ale războiului informațional, folosite ofensiv sau defensiv. Prin asemenea instrumente, Ashamnov anunță că se răspândesc informații false cu o viteză nebunească în cantități enorme, generând explozii de emoție publică, acesta fiind mecanismul de subminare a guvernelor și regimurilor deschise și democratice.

Tot Ashmanov consideră că libertatea cuvântului distruge suveranitatea națiunilor cu scopul de a crea un Guvern Mondial cu sediul la Washington – celebra teorie a conspirației de sorginte masonică atât de îndrăgită de către ruși – fiind o parte a “războiului informațional al SUA împotriva Occidentului (UE, state europene) și a Rusiei”. Ca și Internetul – o tehnologie militară americană – ambele ar fi destinate împiedicării statelor să-și construiască propria suveranitate informațională, permițând conținuturilor străine să penetreze în spațiul informațional al statelor. Pe de altă parte, blocarea suveranității informaționale a statelor e făcută pentru că aceasta e incompatibilă cu procesul de globalizare. De altfel, nu există stat independent sau suveran dacă nu are suveranitatea informațională și controlul deplin asupra a ceea ce citesc, află și știu cetățenii! 1984, Hanna Ardent împreună cu Goebbels, sub aceeași cutie craniană, care le și aplică în practica Rusiei lui Putin!

De aemenea, Ashmanov consideră că drepturile omului și cultura statului de drept “ne distrug suveranitatea și întregul sistem de drept internațional”. Cât despre suveranitate, ea e definită ca fiind dreptul statelor de a-și urma politicile respingând și fiind indiferente la comunitatea internațională, adică un suveranism mai rău decât naționalismele – naționalismul nu exclude acceptarea angajamentelor statelor naționale și limitarea acțiunilor de relațiile cu alte state sau de regulile internaționale, pe când suveranismul profesat de Ashmanov vorbește despre respingerea totală a comunității internaționale, combinat cu un izolaționism absolut.

De altfel, Ashmanov prezice prăbușirea Internetului și nașterea a unui număr mare de „Internete suverane”, fiecare stat urmând să naționalizeze partea sa de Internet. Însă statele mici nu pot putea să supraviețuiască, și atunci trebuie să coopereze cu cele mai mari, cu superputerile. Rusia nu-și poate abandona statutul de superputere pentru că “e prea mare și are prea multe arme nucleare”- am mai văzut aserțiunea asta la Surkov, care o dubla de mesianism al rolului excepțional și unic al Rusiei de a domina statele din jur și spațiul post-sovietic. Cum alte state mai mici nu-și pot atinge suveranitatea informațională, aceste state trebuie să se unească cu Rusia (sau sub Rusia, mai corect) în opinia lui Ashmanov.

Ashmanov mai susține că, pentru a-și menține independența deplină, guvernele trebuie să controleze fluxurile de informații în cadrul frontierelor proprii prin crearea propagandei și sistemelor de război informațional. Tot el teoretizează faptul că, după ce a spart suveranitatea informațională, puterile străine folosesc diseminarea de informație pentru a substitui ideologia propusă de către guvernele suverane. De aceea e nevoie de forța de atac, sabia informațională, și de cea de apărare, scutul informațional. Practic Ashmanov descrie indirect acțiunile Rusiei în Occident și statele cu societate deschisă și democrație liberală, afirmându-se drept dușman direct al libertăților de orice fel și a dreptului de a alege al cetățenilor.

Nu are sens să analizăm aici în detaliu câte legi încalcă teoria lui Ashmanov. El însuși susține că, atunci când e vorba de sabie informațională, de ofensivă, sunt atacate statele care nu au suveranitatea informațională și că acest tip de agresiune nu este limitată de dreptul internațional, deci e legitimă și legală în a fi folosită. De asemenea, în descrierea acțiunilor ofensive și defensive, practic orice lovitură e bună, nu există referință morală sau limită, în timp ce lumea din spatele descrierii ideologiei lui Ashmanov e una Hobbes-iană, a jocurilor de sumă nulă, în care câștigul unui stat e înfrângerea altuia iar pe arenă nu există alți actori, nu există bine comun sau interese comune, ci doar bătălia perpetuă pentru a câștiga cât de puțin de la celălalt, iar întreaga filosofie a războiului informațional e plasată în aceeași notă de realism dur și pur, fără reguli, în care dreptul forței e cel dominant și nu există forța dreptului, ci doar putere și agresiune, precum și dreptul superputerii și a statelor mari. O filosofie îngrijorătoare, pentru cel care oferă instrumentarul promovării doctrinei putiniste în lumea întreagă.

 

Te-ar putea interesa și: