Turcia a rămas marea oportunitate și marea amenințare pentru Armenia.
Și a avut toate ingredientele pentru a folosi momentul în care, după ce fusese suspendată deschiderea graniței mutuale și reluarea relațiilor diplomatice, Premierul Erdogan și ministrul Davudoglu de la acea vreme au făcut un pas major față de Erevan găsind o formulă potrivită în a-și cere iertare pentru evenimentele din 2015, fără a-și asuma o responsabilitate istorică și pasând vina pe tumultul primului război mondial.
Totuși, Erevanul nu a surprins momentul, l-a lăsat să treacă cu un răspuns intelectualo- academico-cultural, însă nici un oficial de rang înalt nu a asumat pasul următor al strângerii mâinii întinse. A preferat să mențină elementele definitorii ale statalității sale, ambele negative, ambele marcate de o manie a persecuției globale, „genocidul” din 1915 și celebrarea centenarului său la 24 aprilie și războiul din Nagorno Karabakh - cel care a făcut, în mod paradoxal, dintr-un stat mic, creștin, istoric, oprimat de secole, un ocupant și agresor în Nagorno Karabakh și cele 9 regiuni din „cordonul de securitate”, luate de la azeri.
Turcia e considerată în continuare o amenințare, egală ca importanță cu Azerbaidjanul cu care Armenia schimbă focuri de armă peste linia de contact din Nagorno Karabah, ba mai nou și tiruri de mortieră, chiar și pe frontiera recunoscută internațional dintre Armenia și Azerbaidjan. Iar Armenia e paralizată diplomatic de frica de neo-otomanism, frica de dominația turcă în Caucaz, frica de îmbrățișarea Armeniei, izolată între Georgia și Iran, la Nord și Sud, de către alianța turco-azeră de la Est și vest. Frica bine utilizată în politicile interne, cu alterarea puternică a dosarului democratic la Erevan.
Totuși, Armenia conștientizează faptul că Turcia e marea oportunitate. Chiar oficialii armeni recunosc faptul că o deschidere a frontierei – în termenii oligarhilor locali, e adevărat – ar duce la o creștere de peste 10% peste trendul actual al țării. Care astăzi e negativ, adică Armenia e amenințată anul acesta de recesiune. Prin comparație, UE ar aduce pe termen scurt, imediat, „doar” 1% creștere, 2% pe termen mediu (și aici cifrele vehiculate sunt discutabile).
De ce nu s-a deschis atunci frontiera cu Turcia, liberul trafic, comerțul între Armenia și zona sa istorică? Cam din același motiv pentru care o Armenia izolată a pierdut contactul și sincronicitatea cu Georgia, stat pro-european, proeuroatlantic, partener în trilaterala cu Azerbaidjanul și Turcia. Armenia e membru al CSTO, Uniunii Euro-Asiatice și a renunțat și la Acordul de Asociere cu UE. E aliatul cel mai fidel al Moscovei, dependent de securitate și de armamentul pe care-l primește, de protecția frontierei cu Turcia și Iran asigurată de grăniceri ruși.
Prinsă între Rusia și Turcia, uneori preocupată de Iran, vechi hegemon în regiune și vecin nu tocmai comod, Armenia a uitat de Occident, și a pierdut și cooperarea regională ca soluție de supraviețuire între cei trei mari vecini ai săi. Un nou acord cu UE abia se explorează, dacă e conform cu angajamentele în Uniunea Euro- Asiatică. Deși în cazul relației cu NATO, în mod paradoxal, Armata Armeniei face treabă bună, are operațiuni comune în Kosovo, Irak și Afganistan și declară că nu există incompatibilitate între Parteneriatul Strategic cu Rusia, apartenența la CSTO și Parteneriatul Indispensabil cu SUA și NATO.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
