Ne- a sărit inima şi am fost lipiţi de ecranele televizoarelor la atentatul de la Paris. Am urmărit cu sufletul la gură luarea de ostatici din magazinul coucher evreiesc dintr-o periferie a Parisului, ca şi eliminarea celor doi fraţi Kouachi de la Porte de Vincennes. Am participat afectiv la marşul de solidaritate cu Franţa, am fost (sau nu) Charlie. Dar am trăit intens ca un remake după 11 septembrie, atentatele din gara Atocha din Spania sau de la Londra. Terorismul, mediatizat, amplificat, exacerbat ne-a captat în cifrele statistice ale audienţei, atacurile jucându-şi rolul lor de amplificare a terorii la scară globală.
Nu la fel de vehement şi atent am reacţionat la terorismul de lângă noi, din Ucraina. Joi, 15 ianuarie, un autobuz cu civili a fost bombardat de forţele separatiste proruse, nişte paramilitari manevraţi de păpuşarii de dincolo de graniţă, sub coordonarea directă a soldaţilor ruşi din trupele speciale aflaţi „în concediu” sau „rătăciţi” în estul Ucrainei, după cum ne explica ministrul de Externe Lavrov. În atacul terorist, calificat ca atare într- o convorbire telefonică Poroshenko-Hollande- Merkel, au fost uciși 12 oameni nevinovaţi.
A doua zi a fost doliu naţional în Ucraina. Mai adăugăm şi despre faptul nepublic că la Odessa, acolo unde mişcări proruse nu au putut să fie montate pentru a prelua controlul oraşului şi a tulbura regiunea ce asigură ieşirea la mare a Ucrainei, instrumentul de luptă şi destabilizare l-au constituit tot atacurile cu bombă, vreo 12 am numărat eu, atacuri mai peste tot prin oraş.
Câţi oameni au semnat la Ambasada Franţei în cartea de condoleanţe? Probabil câteva mii. Cu siguranţă toţi oficialii români. Dar câţi au semnat în cartea de condoleanţe deschisă la Ambasada Ucrainei? Mi-ar fi jenă să-l întreb pe ambasador pentru că, probabil, prin comparaţie, mi-ar fi ruşine de această tendinţă selectivă a compatrioţilor mei de a judeca evenimente de aceeaşi natură.
Mass media joacă rolul central în ziua de astăzi. Revoluţia cognitivă în psihologie, o abordare care ia în considerare în special percepţiile publice şi stă la baza analizei deciziei în criză, ar explica faptul că suntem sub presiune pentru că media e peste tot, iar informaţia ajunge instantaneu la foarte multe persoane. De aceea şi fenomenul şi impactul public al terorismului astăzi.
Dar şi noi, cetăţenii, consumatori de media de tot felul, şi decidenţii, suntem supuşi modei momentului. Cel mai recent eveniment îl acoperă pe precedentul, care nu şi-a consumat ultimele secvenţe, nu e pe deplin explicat, dar nu mai e interesant. Nu mai e atractiv. Nu mai e la modă. Nu se mai vorbeşte despre el. Totuşi, inexplicabil este că nu ne preocupă măcar proximitatea sau perspectiva impactului direct asupra României. Atacurile teroriste din Ucraina nu sunt la televizor, deci nu există. Ştim totul despre atentatul de la Charlie Hebdo, dar puţin sau mai nimic despre terorismul de lângă noi.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
