Mai grav, la sfârşitul săptămânii trecute, Guvernul Armeniei a transmis către Parlament propunerea de recunoaştere a formaţiunii separatiste Nagorno-Karabakh alcătuită din teritoriile locuite de armeni din Azerbaidjan şi ocupate de către Armenia într-un război fratricid declanşat în timpul URSS. Rezultatul a fost unul catastrofal pentru pacea în regiunea Caucazului de Sud.

Astfel, ministerul Afacerilor Externe armean a anunţat că, dacă se va mai încălca încetarea focului la linia de demarcaţie armeano-azeră, de către Azerbaidjan, imediat Parlamentul Armeniei va recunoaşte Nagorno Karabakh drept stat independent. Trecem peste aberaţia aferentă unui asemenea demers, când un stat este recunoscut doar de către un vecin de al său şi nu de comunitatea internaţională. Dar nu putem să nu remarcăm faptul că un asemenea demers încalcă 4 rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU care vorbeau, încă de acum 25 de ani, despre obligaţia retragerii trupelor armene din regiune şi revenirea acelei regiuni la Azerbaidjan, acolo unde aparţine de drept. Mai mult, dreptul internaţional consacră foarte clar suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Azerbaidjanului, ca de altfel al oricărui stat, iar o rezoluţie a Adunării Generale a ONU în cazul Ucrainei, aprobată cu o majoritate copleşitoare de voturi după anexarea Crimeii, consacră preeminenţa principiului suveranităţii, integrătății teritoriale şi independenţei unui stat asupra dreptului de autodeterminare al popoarelor, drept care este şi el nuanţat şi explicitat nu la nivelul minorităţilor, ci la nivelul imperiilor multinaţionale şi al proceselor de decolonizare.

În acest context, Azerbaidjanul a avut o reacţie dură şi fără echivoc. Ministerul azer al Apărării a anunţat că orice recunoaştere a Nagorno Karabakh înseamnă declanşarea imediată a războiului pentru recuperarea teritoriilor azere ocupate de Armenia. Mai mult, el a avertizat că Armenia şi armenii nu ar trebui să doarmă liniştiţi nicicând pentru că oricând, în orice moment, trebuie să se aştepte la un război pentru recuperarea acestor teritorii ocupate şi că unica şansă de a evita conflictul şi miile de morţi este retragerea imediată din teritoriile ocupate şi cedarea lor către Azerbaidjan, revenirea la statul cărora le aparţineau.

De reţinut că războiul din Nagorno Karabakh din 1988 până în 1994 a făcut peste 3000 de victime majoritatea soldaţi, cu excepţia masacrului de la Kodjali-aeroportul de lângă Stapanakert, capitala autoproclamatei republici Nagorno Karabakh, acolo unde au murit aproape 100 de azeri, militari şi civili, apărând aeroportul. Un muzeu al masacrului de la Kodjali există în Nahchivan, o enclavă azeră rămasă închisă între Armenia şi Iran, unde se poate ajunge doar prin zboruri aeriene. În plus, peste 230.000 de armeni din Azerbaidjan şi peste 800.000 de azeri s-au refugiat sau au fost relocaţi intern ca urmare a războiului, şi dacă armenii care şi-au dorit au revenit, azerii dislocaţi sunt fără posibilitatea de a se reîntoarce la casele lor de mai bine de 25 de ani.

Avertismentele şi ameninţările reciproce sunt cele mai puternice de la războiul de 4 zile, de la începutul lunii aprilie. Mai mult, în ciuda demersurilor diplomatice, se pare că Rusia are tot mai puţine instrumente şi pârghii în domolirea sau controlarea conflictului odată ce Erevanul este nervos că apartenenţa sa la Tratatul pentru Securitate Colectivă nu a dus automat la apărarea sa de către ceilalţi membri, cu precădere Rusia, mai mult, vânzarea de arme ruse în Azerbaidjan a determinat capabilităţi militare care au adus câştiguri strategice de poziţionare importante vecinului şi rivalului său, în urmă cu o lună, în timp ce armele ce-i erau destinate, în valoare de 200 de milioane de dolari, nu au mai fost livrate de Moscova către Erevan nici astăzi.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.