Nu mă refer la respingerea alegerilor anticipate pentru Parlamentul britanic. Nu mă refer nici la părăsirea Guvernului britanic de către miniștri și a majorității de către noi parlamentari. Nu. Vestea a venit din Franța, acolo unde ministrul de Externe a comunicat că, în condițiile date, nu mai există nici o amânarea acceptabilă pentru UE.

De fapt vorbim despre o situație inedită, în care Boris Johnson nu e împins numai să ceară amânarea Brexitului dacă nu are un acord acceptabil Parlamentului britanic sau dacă nu are acordul pentru un hard-Brexit – ceea ce Parlamentul britanic, în actuala compoziție, nu-i va acorda niciodată. Numai această presiune și Boris Johnson e decis să-și dea demisia înainte de a aplica legea britanică votată săptămâna trecută. Dar peste aceasta vine și soluția definitivă, nucleară, pentru Londra și adepții Brexit: obligația de a retrage accesarea articolului 50. Potrivit jurisprudenței europene și a răspunsurilor furnizate deja de către Comisia Europeană, Consiliul European și Curtea Europeană de Justiție, Marea Britanie poate, în mod unilateral, să retragă în orice moment solicitarea de ieșire din UE. Potrivit Articolului 50 din Tratatul de la Lisabona, singurul care prevede formula de ieșire din UE, un stat membru poate solicita părăsirea Uniunii anunțând formal recursul la articolul 50 și are doi ani ca să încheie tratatul de ieșire din UE.

Iată că, deși accesat la 29 martie 2017, Articolul 50 nu a reușit să fie aplicat de către Marea Britanie până la această oră pe deplin, iar prelungirea obținută până la 31 octombrie 2019 nu este suficientă. Î n consecință, este normal ca Uniunea Europeană să nu mai joace țonțoroiul și să nu mai accepte incertitudinea și pierderile aferente acestui joc și amânărilor succesive, pierderi ce revin cu precădere Marii Britanii, dar se răsfrâng și asupra celor 27 state membre care rămân în UE. De aceea Londra este împinsă să ia o decizie radicală: să renunțe complet la Brexit.

Dacă Consiliul European din 17-18 octombrie nu va fi de acord cu proiectul de acord la care se va fi ajuns-sau nu- la acea dată, și dacă nu va fi de acord cu prelungirea negocierilor la un nou termen – 31 ianuarie sau după, după cum a solicitat Parlamentul britanic prin lege (sau chiar Boris Johnson nu o va cere, cum a anunțat, pentru că termenul său este de 19 octombrie, după Consiliu, când își va depune, eventual, demisia) – Londra are o singură soluție: renunțarea unilaterală la articolul 50. Soluția este și una normală, admițând că Parisul nu va fi, totuși, convins de celelalte state membre să renunțe la încăpățânarea sa, așa cum a mai fost convins o dată, și să accepte o nouă prelungire de termen.

În mod normal, Uniunea Europeană, prin toate vocile sale și la toate nivelurile, comunică deja Marii Britanii de doi ani și jumătate să se decidă ce vrea și solicitările sale să fie conforme cu regulile europene, pe care Regatul le cunoaște foarte bine. Așa s-a ajuns la Acordul May, care nu poate fi renegociat, și la Declarația politică conexă, despre care încă se poate vorbi. Un acord May care a fost respins în Parlament de 3 ori deja și despre care s-a auzit în aceste zile – există și un amendament în legea de blocare a hard Brexitului în acest sens – ar putea să mai fie supus odată la vot.

Dacă cele convenite și negociate timp de 2 ani nu sunt în regulă – și Guvernul Boris Johnson nu va fi de acord cu un asemenea vot, tocmai pentru că acordul conține încă back-stop-ul irlandez, garanția europeană că nu va exista o graniță întărită între cele două Irlande, Republica Irlanda care rămâne în UE și Irlanda de Nord, parte a Regatului britanic, care iese din UE – e natural ca Bruxellesul și capitalele europene să constate că Londra nu știe ce vrea! Că nu a ajuns la un consens și că Brexitul este puternic diviziv între cetățenii britanici, parlamentarii britanici, publicul britanic. De aceea, pentru a permite ca Marea Britanie să se decidă, e normal să renunțe la Articolul 50, la ținerea UE ostatică unor negocieri sterile și fără orizont, să treacă printr-o rundă de alegeri și să-și clarifice varianta de Brexit pe care și-o dorește sau nu – acum că știe limitele opțiunilor sale acceptabile la nivel european – și după ce știe ce vrea, să revină, eventual, dacă este cazul, pentru a livra Brexitul, dacă populația britanică își mai dorește azi așa ceva.

De fapt, „oboseala Brexitului” se manifestă deja la nivel european, și în Regat, și pe continent. În afara adepților încrâncenați ai Brexitului și a celor la fel de încrâncenați din Europa care vor să arunce Regatul definitiv afară din UE, să nu-i mai încurce, mai există pro-europenii de peste tot care doresc menținerea cu orice preț a Marii britanii în UE, ei fiind deopotrivă britanici și europeni de pe continent. Însă marea majoritate a cetățenilor europeni sunt deja obosiți, plictisiți și sătui de Brexit și au nevoie de o pauză generală, indiferent cum se rezolvă criza Brexitului, numai tema să dispară definitiv din agendă.

Această situație face ca renunțarea la accesarea articolului 50 să determine două scenarii majore: fie o majoritate Partidul Brexit-Nigel Farange – Partidul Conservator pro-hard Brexit – Boris Johnson se conturează după alegeri, marcând faptul că cetățenii britanici doresc încă Brexitul, și atunci impulsul e mai degrabă spre hard-Brexit cu orice risc, trecând eventual printrun nou referendum, fie majoritatea pro-europeană se conturează în Parlamentul Britanic – laburiști pro-UE, liberal democrați, ecologiști, Partidul Național Scoțian și Change UK, eventual un partid al conservatorilor excluși de Boris Johnson – care să marcheze definitiv, tot prin referendum, rămânerea în Uniunea Europeană. Formula de centru, cea a renegocierii unui acord, pare, astăzi, imposibil de a mai reveni în discuție.

De altfel, ideea referendumului s-a conturat tot mai mult în viziunea tuturor fracțiunilor din Parlamentul și societatea britanică. Hard-Brexiterii își doresc re-validarea definitivă a ieșirii din UE, în timp ce proeuropeni doresc încheierea epopeii rușinoase a ieșirii din Uniune, făcută pe baza referendumului anterior, cu păcălelile și propaganda Cambridge Analytica aferente, un referendum fără perspective de a fi aplicat. Drumul spre acest deznodământ pare cel mai probabil, și el va contura, până la 31 ianuarie 2020, soarta Regatului britanic în UE.

Te-ar putea interesa și: