În ultimele luni raporturile politice globale par să se fi schimbat. Lumea pare a arăta din ce în ce mai diferit. Noua stabilitate pe care căderea Zidului Berlinului a instaurat- o se destramă sub ochii nostri, în fiecare zi. La încheierea Războiului Rece toată lumea se aștepta la cu totul alte provocări ale viitorului, decât o confruntare între Alianța Atlanticului de Nord și Imperiul rus.
Haosului ce a urmat încercării de restaurație sovietică din vara anului 1991, frământărilor „democratice” ale regimului „Elțin” și așezării consistente asupra Rusiei a unei autorități tot mai contaminate de puterea coruptă a oligarhilor avea să-i pună capăt instaurarea unui regim coerent și destul de consistent – cel a lui Vladimir Putin. Rusia postsovietică slăbită și contradictorie ajunsese la o formulă de coabitare cu Occidentul democratic. Lucrurile păreau a fi stabile. O nouă ordine mondială părea să se fi instaurat. Estul și Vestul dădeau impresia că își concentrează împreună atenția asupra altor provocări, asupra altor pericole pe care lumea le aducea la sfârșitul mileniului al doilea și începutul celui de-al treilea. Federația Rusă se alăturase lumii libere în încercarea acesteia de a controla orice formă de extremism și de a se opune terorismului indiferent de unde venea acesta. Sistemul politic internațional în primii cincisprezece ani ce au urmat destrămării Uniunii Sovietice părea a fi înlocuit bipolaritatea Războiului Rece cu o realitate unipolară, din ce în ce mai democratică, realitate care includea și Rusia.
Dar lucrurile nu stăteau deloc așa. Contradicțiile din societatea rusă, conflictele politice și sociale, controlul ineficient al enormelor resurse ale acestei țări, polarizarea socială excesivă, competiția nestăvilită pentru putere, retardul ideologic al unor medii nostalgice, viziunea naționalistă combinată cu regretul dispariției Imperiului sovietic și uneori cu un ortodoxism fanatic; au reprezentat realități permanente mocninde, realități neafectate de pojghița democratică pe care liderii ruși o proclamau. De fapt nostalgiile și viziunile imperialiste marchează întreaga societatea rusă, indiferent că este vorba despre enormele mase incomplet cultivate ale acestui popor sau despre cercuri intelectuale din ce în ce mai active. Pentru foarte mulți dintre cetățenii rușii este extrem de greu să se imagineze egalii cetățenilor unor țări vecine sau mai îndepărtate, țări mici și fără resursele enormei lor patrii, cu atât mai mult cu cât unele dintre aceste țări poate că s-au aflat la un moment dat în sfera de influență a Imperiului rus. Numai așa se poate explica faptul că din clipa în care Kremlinul a decis recentele schimbări în politica externă a Federației Ruse, Vladimir Putin a ajuns la o cotă de popularitate de circa 85% în țara sa.
Toate aceste nemulțumiri, frustrări și fantasme aveau să constituie mediul politic, social și ideologic a noii politici din ce în ce mai agresive promovate de către Federația Rusă.
Iar pretextul nu avea cum să lipsească – acesta a fost legat de apărarea intereselor vitale ale comunităților rusofone de la marginea Imperiului rus.
Recomandările noastre
