Regimul comunist de la Beijing a lansat o halucinantă operațiune propragandistică, de răsturnare a realității și de rescriere a istoriei.
Un editorial senzațional de Jean-Yves Heurtebise în Causeur.
COVID-19 este un virus teribil de modern. Ca tot ce este modern:
1. Este „Made in China”;
2. Nu iubește „bătrânii”;
3. Se mișcă cu mare viteză;
4. Îi face pe oameni să stea acasă și să se uite în ecrane;
5. Justifică extinderea măsurilor de control la toți, oriunde și tot timpul.
Pentru că ne seamănă atât de mult, ne inspiră atâta teamă. Al dracului de modern, el devine un diavol modern.
Xi Jinping, marele conjurator care a salvat omenirea prin modul curajos și exemplar în care a gestionat epidemia (dixit Global Times și People’s Daily) și prin „metodele sale în stil vechi”) (dixit OMS), nu evoca el oare în legătură cu acest subiect o luptă împotriva „demonului”?
(Într-o discuție cu directorul OMS, Xi declara: „Epidemia este un demon. Nu vom permite demonului să rămână ascuns.”)
Asta pică bine: evoluționistul Richard Dawkins, într-un eseu celebru, intitulat „Viruses of the Mind”, compara religia cun virus.
Potrivit lui Dawkins, neavând nici un fundament rațional și deci nici un conținut semantic valid, Religia își datorează puterea sa doar capacității de transmitere de la purtător la purtător.
Așadar, religia și studiul său țin de „memetică”: știința propagării virale a „memeurilor”.
Semioticieni serioși au criticat ideea de meme, afirmând că acesta nu este decât un semn sărăcit, fără altă conținut decât replicarea sa.
Critică, oare? Mai degrabă definiția perfectă... Căci ce este fără conținut propriu, fără viață și există doar prin difuzarea sa? Da, un virus... Un virus și, evident, o falsă informație.
Motivul pentru care virusul se pretează atât de bine la propagandă, este că propaganda însăși este virală.
Or, cine este cel mai mare maestru în propagandă din era modernă decât Partidul-Imperiu post-maoist chinez?
Dacă este adevărat că „China este religia chinezilor” (Simon Leys) și că religia este un virus (Dawkins), atunci: China este „virusul” chinezilor.
Altfel zis: propaganda nu este la început decât un prozelitism de uz intern; dar, odată ce a „convins” pe toată lumea (sau aproape) în interior, produsul trebuie testat la export.
Diplomația publică chineză a COVID-19 este așadar un caz școală: cum să transformi un dezastru sanitar în propagandă politică elogiind modelul... care a permis răspândirea sa.
Dacă virusul nu va decima omenirea în următoarele luni, el va fi studiat în curând la cursurile de marketing.
După ce a fost atacat în mod nedrept (prin definiție, orice critică la adresa Chinei este nedreaptă – nedreaptă și neinformată), pentru metodele sale („în stil vechi”?), incluzând drone, Big Data, recunoaștere-facială-în-ciuda-măștilor-de-protecție și răpiri manu militari urmate de transport la cel mai apropiat centru de izolare, era previzibil ca Imperiul să contraatace!
Acest contraatac poate fi împărțit în mai multe etape savant elaborate.
Mai întâi, trebuie „schimbate numele” (Confucius): este interzis să spui „pneumonie de Wuhan”. Pentru a deturna originea, se aruncă îndoieli asupra datelor științifice stabilite: pe 27 februarie, principalul expert în virologie, Zhong Nanshan, declară că virusul ar putea să nu fie originar din China.
Pe 12 martie, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe sugerează, pe Twitter (rețea interzisă în China), că virusul a fost adus în China de către armata americană (să amintim că medicul care a anunțat apariția virusului a fost arestat pentru „zvonuri false).
În consecință, Trump, care a vorbit la început de un „virus străin”, evocă acum un „virus chinezesc”.
Deplasat? Cu siguranță. Rasist? Vorbim totuși de „Gripa Spaniolă” (care, de altfel, a venit tot din China) sau de virusul „West Nile”, fără ca Spania sau Egiptul să se simtă ofuscate.
China, totuși, prin ambasadorii săi în Japonia și Iran, le-a transmis cetățenilor ei un mesaj în care îi sfătuia să se protejeze, care de „virusul japonez”, care de „virusul iranian”.
TVB (canal TB din Hong Kong, afiliat regimului comunist de la Beijing) vorbește despre „noul coronavirus american”.
Apoi, se rescrie istoria: China nu mai este focarul virusului pe care l-a ascuns poporului său și lumii timp de trei săptămâni, este bastionul rezistenței în fața oricărui rău, avanpostul eroic al îmblânzirii sale prin controlul total asupra populației sale.
În fine, se dă verde pe Intranetul chinez la satirizarea „erorilor” celorlalți. Fotomontaje care îl arată pe Xi în cămașă alături de Trump la Casa Albă, sau spitalul construit în două săptămâni de China alături de corturile din centrele spitalicești americane.
Caricaturi care înțeapă toate celelalte țări: Conte prezentat refuzând să-și pună mască, Abe prezentat ca un imbecil care nu știe ce să facă etc.
Amenință Statele Unite cu limitarea exporturilor de medicamente, în timp ce își arată generozitatea donând măști Italiei (recompensând astfel angajarea Romei în proiectul „Drumul mătăsii”).
Deși alte guverne au fost criticate pentru că i-au controlat pe chinezii care intrau în țările lor, Beijingul îi plasează pe străini în carantină.
Coreea de Sud, care a păstrat granițele deschise pentru chinezi, s-a trezit că cetățenilor săi China le închide granițele.
Totul este pregătit pentru marea inversiune discursivă: nu doar că virusul nu este din Wuhan, nu doar că a fost oprit de Partidul Comunist, ci și țările din Occident sunt contaminate, nu din exces de deschidere față de „sino-globalizare”, ci din cauza lipsei de încredere în modelul chinez.
Pe 12 martie, Zhong Nanshan afirma că virusul poate fi pus sub control până în iunie... cu condiția ca toată lumea să facă la fel cum a făcut China.
Ideea lui Dawkins trebuie răsturnată: nu Religia este un virus, ci virusul este o religie. Dacă este adevărat că China este religia chinezilor, COVID-19 este profetul său?